AMINTIRI DIN ALTE VREMURI - MEMORII

Dan Ion, zis a lu Nicuţă (1902-1984) a trait in Mândra, în casa de la numarul 45. Toată lumea îl ştia ca "prietenul cel mai bun a lui Horia Sima. Toată lumea îl respecta, indiferent dacă erau pro sau contra legionari. A rămas vorba că, dacă legionarii rezistau la conducerea României, Ion a lu' Nicuţă, ţăranul din Mândra, ar fi ajuns Ministrul Agriculturii.  Pe unde a trecut, Ioan Dan a lăsat loc de „Bună ziua”.  Cheptarul, recălul, cioarecii şi căciula l-au însoţit la biserică până-n ultimele zile. Fiica sa, Maria (soţia protopopului Opriş din Rupea, a dat profesorului Ion Zară din Mândra o copie dupa memoriile tatălui său. Pe care le-am scris mai jos, cuvânt cu cuvânt. Am mai regăsit aceste poveşti şi la Alexandra Comşa, a lu' Gicu lu' Domnu, care ne-a ajutat la transcrierea manuscrisului în format digital) Atenţie, povestea are peste 70 de pagini... dar este extrem de interesantă şi captivantă pentru cine iubeşte poveştile adevărate de altă dată! Să vă faceţi timp să o citiţi, merită fiecare cuvânt (Alina Zară)

În rândurile ce urmează am încercat să las urmaşilor mei amintirile întâmplărilor mai de seamă din viaţa mea, cele pe care mi le-am mai putut aminti la etatea de 80 de ani (în anul 1982), şi după ce memoria mea, având in vedere etatea şi încercările fizice şi sufleteşti la care am fost supus, sigur a slăbit.

Prin aceste rânduri nu încerc să fac pe martirul întrucât alţii au fost încercaţi de zeci de ori mai mult decât mine, iar cei mai vrednici şi-au pierdut şi viaţa în condiţii uneori de neînchipuit. Fac acest lucru pentru că ştiu că atunci când nu voi mai fi, copiii, şi mai ales nepoţii, auzind de lucrurile petrecute în timpul vieţii mele şi la care într-o oarecare măsură am luat şi eu parte, vor regreta că nu m-au întrebat până am fost în viaţă.

Amintirile acestea ar fi fost mult mai complete dacă acum când le scriu ar fi trăit şi soţia mea care a fost martoră şi a participat cu suferinţele ei la cea mai mare parte din aceste evenimente. Cu această ocazie îmi exprim regretul faţa de această tovarăşă credincioasă care a suferit înzecit mai mult decât mine din cauza şicanelor şi presiunilor indurate în lipsa mea de la aceia care ne-au duşmănit viaţa plină de înţelegere şi respect pe care am dus-o împreună până la moartea ei, cu toate greutăţile prin care am trecut. Am crezut că atunci când o să mă întorc din puşcărie o voi găsi supărată pe mine, dar nu numai atunci, dar nici după aceea nu a dat nici cel mai mic semn de supărare pentru acest lucru.

Care a fost cauza suferinţelor şi ce m-a făcut să merg pe acest drum? În timpul când eram casier comunal (1927-1932) am avut ocazia să cunosc reprezentanţii diferitelor partide. Cu această ocazie am observat cât erau de perverşi şi mincinoşi, cum îi credeau pe ţărani, proşti, cum îi aţâţau pe unii contra altora, fiecare promiţând luna şi stelele. Atunci am luat hotărârea să nu merg cu nici unul din aceste partide.

Când a venit la mine Horia Sima, din partea Mişcării Legionare, ca să-mi propună să mă înscriu la ei i-am spus că eu nu fac politică, că nu mă înham la carul nici unui partid. Dar până la urmă m-a convins că Legiunea e o şcoală de caractere şi că ei sunt duşmanii demagogiei politice din ţara noastră.

Din clipa în care am acceptat propunerile lor nu am cruţat nimic, nici timp, nici bani. Fiecare lovitură pe care o primeam mă îndârjea tot mai mult. Cum a luat naştere această mişcare şi care au fost cauzele apariţiei ei veţi afla din scrierile altora mai competenţi. Nu mă îndoiesc că îngenuncherea acestei mişcări va fi de scurtă durată; că o altă generaţie se va ridica contra dezmăţului şi minciunii impuse de străini.

.....

M-am născut în comuna Mândra, jud. Făgăraş, în anul 1902, 6 ianuarie, după calendarul nou. După calendarul vechi, în decembrie 1901 adică, aşa cum spuneau părinţii, în Ajunul Crăciunului, seară când umblau copiii cu steaua şi feciorii cu ceata.

Pe vremea aceea, ca şi mai târziu, până după al doilea război mondial, se păstrau obiceiurile vechi de sărbători. După aceea, comuniştii au luat măsuri aspre pentru împiedicarea acestora. După 1970 au început să lase libere obiceiurile legate de sărbători. Ca fiecare copil de la ţară am fost dus la câmp de mic. Părinţii povesteau că aveam vreo 3–4 ani şi am fost la secere sub coastă. După masă a venit un vânt puternic cu prevestiri de ploaie. Eu eram la o jumătate de grâu, unde dormeam. Părinţii s-au grăbit să pună snopii claie ca să nu-i prindă ploaia pe jos. La mine nu au mai venit decât când au gătat de clădit snopii şi când a trebuit să mergem acasă. Când au încercat să mă scoale să plecăm eu nu mai putem sta pe picioare. Cred că m-au prins vântul şi ploaia şi eu eram transpirat. Părinţii nu erau ştiutori de carte şi, superstiţioşi, au crezut că „m-a pocit“. De aici au început cu descântări şi mers pe la ghicitori să-mi dea leac, să mă fac sănătos. De atunci au început tot felul de boli. O data nu mai auzem. Altă dată nu aveam poftă de mâncare. Tot timpul eram slab. Până la vârsta de 21 de ani aveam reumatism şi din această cauză nu aveam siguranţă în picioare, tot timpul când mergem sau când stăteam aveam un fel de anchilozare.

La etatea de 21 de ani tot corpul mi s-a umplut de frunculi (buboaie). Cred că am avut peste o sută. Am fost la doctor şi mi-a spus să îi las în pace, doar să îi spăl cu apă călduţă şi cu săpun ca să fie tot timpul rana deschisă. Aşa a fost. Soţia mea credea că mi-a făcut cineva ceva vrăjitorii. De altfel era de crezut întrucât eram numai rană pe tot corpul şi nu puteam suferi nici rufele pe mine.De atunci încoace am fost sănătos tun.

Tata ţinea foarte mult să ies om de omenie, din această cauză mă bătea din lucrul cel mai neînsemnat. Într-o primăvara, un neam de-al nostru care era cu vreo 6-7 ani mai mare decât mine m-a chemat cu el după porci pe drum. Plouase mult. Valea era mare şi trebuia să trecem pe o punte care era dintr-un singur lemn. El a apucat înainte şi eu după el, dar când a fost el la capătul celălalt şi eu pe la mijloc a scuturat cu picioarele de punte şi eu am căzut în vale. Am avut noroc că au fost pe aproape două femei (Dăscăliţa şi Morăşana) care au intrat amândouă în apă, m-au prins de recăl şi m-au tras afară. Când am venit acasă, tata, care îmi spusese de multe ori să nu mă mai duc la Didu Istinii, mi-a tras o bătaie soră cu moartea. Parcă îl văd şi acum cum a tras un laţ de la pălanul de la grădină şi m-a bătut cu el până l-a făcut bucăţi (laţul era de stejar).

În anul 1908 am intrat la şcoala elementară confesională din satul nostru, Mândra. Clădirea şcolii era construită din jos de biserică. Era compusă din două camere despărţite de un coridor care avea o uşă pe care intram din stradă şi una în curtea şcolii. În camera cea mai mică, de către răsărit, preda învăţătorul Cocan la clasele I şi a II-a, iar în camera cea mai mare, dinspre apus, învăţătorul Comşa, la clasele a III-a, a IV-a, a V-a şi a VI-a. După ce făceau 3-4 clase aici, copiii se răreau, mergeu slugi sau la meserii. Eu, fiind singur la părinţi, am avut norocul să fac şase clase. În şcoala am învăşat două alfabete, român şi maghiar. La încheierea anului ultim am dat examen cu protopopul la români, iar la o săptămână am dat examen la limba maghiară cu un inspector. Ni s-a spus că cei care vor trece acest examen vor putea ocupa posturi la comună sau la stat şi vor avea drept de vot la majorat.În clasă ajunsesem cinci băieţi şi trei fete.

În săptamâna care a urmat examenul de limba română am făcut repetiţii la limba maghiară în cimitirul din faţa bisericii unde erau doi tei care sunt şi acum, şi, de mult ce iubem limba maghiară, ne-am apucat şi am tăiat în coaja bieţilor tei numai cruci. Pentru aceasta ne-a dat învăţătorul Comşa o chelfăneală zdravănă.

Am terminat şcoala în 1914. În zadar i-am rugat pe părinţi şi am plâns să mă dea mai departe căci nu i-am putut convinge fiindcă, spuneau ei, aşa a făcut cineva din alt sat, a dat singurul copil la şcoala şi după ce s-a vazut el om cu carte n-a mai voit să vină de la oraş şi părinţii au rămas singuri.

În acel an a fost ucis la Sarajevo în Bosnia prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinant, cu soţia şi din această cauză, aşa cum se ştie, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. La Sfânta Maria a început războiul; în sat era jale mare. Oamenii se îmbătau, umblau beţi prin sat şi cântau:

„Şi m-a luat nemţu’ cătană
La puşcă, de bună seamă,
Dar la puşcă n-am fost bun
Şi m-a dat neamţu’ la tun.”

Atunci a plecat şi un nepot al mamii care era învăţător în Vulcan-Braşov. A venit pe la noi înainte de a pleca; avea o înfăţişare de om blând şi vorbea frumos şi liniştit. A plecat şi nu s-a mai aflat nimic despre el; a fost dat dispărut. Soţia lui l-a aşteptat până la moarte.

În timpul acela înte noi şi unguri era duşmănie. La noi în sat nu erau unguri dar erau la ferma Şercaia şi mai ales noi copiii, când ne venea ocazia, ne dam la ei. O dată venem pe şosea dinspre Făgăraş spre satul nostru. Eram eu şi doi prieteni, fusesem la scăldat la valea Râuşorului. Dinspre satul nostru venea un băiat de ungur care era ceva mai în etate decât noi. Venea cu capul sus, repezindu-şi mâinile de credeai că zboară. Noi am început să facem glume pe socoteala lui. El a observat şi când s-a apropiat de noi a zis fudul: „Ce-i mocane?” Din întâmplare pe unul din cei doi prietenii îl batjocoreau în sat Mocanul. Crezând că i se adresează lui, s-a dat la el: „Cine-i Mocanul, măi?”, şi gata bătaia. Ne-am repezit şi noi ceilalţi doi şi l-am scuturat bine. După ce a scăpat şi s-a depărtat, ungurul a strigat la noi că are să ne spună la jandarmi. Ca să nu se afle cumva că noi am fost cu chelfănela ungurului am intrat în sat pe după calea ferată să nu ne mai vadă cineva.

Altă dată veneam cu vitele din câmp, dinspre Şercaia. Vitele veneau înainte sătule, încet, rumegând, după ele venea într-un car un băiat de seama noastră, Niculae al lui Dan. În car avea crengi de acăţ care erau puse nelegate şi înapoi umpleau tot drumul. Noi eram vreo şapte copii ce mergem pe lângă car, povestind. Deodată auzim în urma carului lovituri de bici. Ne-am oprit să vedem ce se întâmplă în urmă. Era föişpanul (prefectul) cu trăsura. Se dase jos şi fiindcă noi ocupam tot drumul cu vitele şi cu acăţii, el, neamiputând trece, a început să bată pe unul din grupul nostru care era în urma carului. Noi am luat-o pe câmp până am văzut că s-a urcat în trăsură, apoi ne-am repezit şi am aruncat după el cu bolovani de pe drum. Mai era cu noi şi un câine care s-a dat şi el la dl. föişpan, voind să se urce în trăsură la el. Când câinele se da pe o parte să-l muşte pe föişpan, acesta se da de cealaltă parte a trăsurii şi aşa mereu până s-a apropiat de sat l-am însoţit noi cu pietre şi câinele cum v-am spus. Vitele au intrat în sat pe drum iar noi care pe unde am crezut că nu ne vede nimeni. În sat föişpanul a dat ordin primarului să-i afle pe răufăcători. Sigur, nu i-a fost greu; după ce ne-a aflat a dat părinţii în judecată şi am mers şi noi împreună cu ei. Eu, fiind cel mai tânăr, am fost chemat cu tata în faţa pretorului, la urmă. Judecata s-a ţinut la pretură în Şercaia. Pretorul ne-a spus că toţi ceilalţi au zis că eu am dat cu pietre în dl. föişpan. Eu am negat, da tata a spus: „O fi dat, că e cam mişel”. La urmă s-a dat sentinţa ca fiecare părinte să facă câte zece zile la închisoare la pretură. Eu a trebuit să-i duc tatii mâncare în fiecare zi până a terminat închisoarea.

Era în anul 1916. Războiul continua de doi ani. În toamnă au declarat război Puterile Centrale şi România. Noi aşteptam cu mare bucurie şi nerăbdare să vedem soldaţi români.

Pentru că se aşteptau la lupte şi bombardamente, peste uliţă de noi, în grădina popii, oamenii au făcut o groapă pe care au acoperit-o cu crengi de brad şi peste care au pus pământ. (Când am fost şi eu pe front, în al doilea război mondial, mi-am dat seam ce „jucărie” era acesta). Primul soldat român pe care l-am văzut a fot un biciclist care a venit dinspre Toderiţa în recunoaştere. A fost o bucurie de nedescris pentru noi. Hainele erau de culoare verde deschis şi o pelerină cum am văzut numai la biciclişti şi care era până la brâu şi cădea ca o togă de la umeri în jos, nevând mâneci. După el au urmat soldaţi cu căruţe cu câte patru cai alături. Mai văzusem cu trei cai alături, dar cu patru, nu. Caii erau mici şi cam slăbuţi. Toţi soldaţii întrebau dacă mai era mult până la Alba Iulia.

La noi au cantonat o dată doi soldaţi voinici. Se vedea că erau prieteni. Nu le-am uitat numele niciodata; pe unul îl chema Cucuietu Gheorghe, era din Bucureşti şi spunea că părinţii lui se trăgeau de la Făgăraş. Pe al doilea îl chema Mihai Stan Bragadiru şi era din satul Comana, jud. Vlaşca. Pe Cucuietu Gheorghe l-am întâlnit după 22 de ani în lagărul de la Vaslui unde eram cam trei sute de legionari.

Un comandant a fost aşezat la părintele, care era vecin cu noi. Într-una din zile a apărut un avion. Până atunci nu mai văzusem avion. Era de culoare galben deschis şi zbura tare sus şi încet. La comandant venea din când în când o maşină, poate a unui general. Avionul a aruncat câteva bombe, nu ştiu dacă după automobil sau după soldaţi, dar nu s-au produs victime; au căzut în grădină şi pe câmp.

Artileria românească de peste dealul Şonei bombarda din când în când satul nostru. Au fost lovite două şuri: a părintelui şi a noastră. Au fost omorâţi doi soldaţi români care au fost îngropaţi în cimitirul bisericii noastre. După război au fost adunaţi cu alţii în cimitirul din Făgăraş.

În timpul înaintării am fost luat şi eu în căruţă să transport obuze de artilerie la front, nu ştiu ce unitate era. Parcă văd şi acum cum explodau obuzele ungureşti pe dealul Galaţului. În acest timp un adevărat român, Şenchea, care a fost obligat să se retragă cu ungurii a încercat să se înapoieze în Făgăraş într-un car încărcat cu fân. A fost descoperit de unguri şi împuşcat.

Peste puţin timp armatele române au fost respinse de armata germană care a venit cu putere mare şi cu experienţa a doi ani de război şi având armament mai bun. Ne durea inima când vedeam pe fraţii noştri că se retrag plini de noroi, pe ploaie şi vânt.

La noi au intrat în ultimele zile ca o companie. Au coborât otava din şură, pe jos, ca să se odihnească, obosiţi de lupte. Povesteau cum au fost mitraliaţi de nemţi, la Porumbacu, din turnul bisericii, dar nu s-au lăsat până nu i-au alungat pe nemţi. În casă a stat un locotenent. Mama i-a făcut ceva de mâncare, dar nu a mâncat nimic. Eu mă uitam pe gaura cheii să văd ce face. Nu a dormit deloc şi se vedea că era tare necăjit. A doua zi a plecat.

Era a doua noapte când ne gândeam că a doua zi vor veni ungurii. Au venit doi soldaţi şi au strigat la părintele dar el era plecat cu familia de vreo două zile în retragere. Le-a răspuns tata spunându-le că părintele a plecat. Atunci soldaţii l-au chemat pe tata până în drum la dl. colonel Basarabeanca. Acesta l-a luat să le arate drumul până la Măgura Voinii. Tata s-a dus cu ei până unde drumul o lua la dreapta, din şosea peste hotar. În acest timp cădea o ploaie rece şi deasă, un fel de burniţă. Colonelul a întrebat dacă pot merge pe această cale cu carul cu povară şi tata le-a răspuns că e greu la deal şi mai ales acum, fiindcă plouă şi se îngloadă carele. Au renunţat şi au mers pe şosea spre Şercaia. Acolo au dat repaus şi soldaţii s-au adăpostit de ploaie pe lângă streşinile caselor, iar tata, văzând că nu-i mai are numeni grija, a plecat spre casă. Pe drum s-a întâlnit cu patrule ungureşti călare şi s-au ascuns în porumb. A avut noroc că nu l-au văzut că îl împuşcau.

Mai târziu, undeva departe, se auzezu din când în când bubuituri de tun. La hotarul comunei noastre, pe Vâlcea, s-a găsit un plutonier mort, lângă el un căţeluş, mort şi el, şi cam douăzeci de arme şi muniţie. Probabil soldaţii au fost luaţi prizonieri. Plutonierul avea o gaură mare în cap, probabil de lance.

În toamna lui 1918 a venit revoluţia din Ungaria, după ce au împuşcat pe primul ministru Tisa la Budapesta. Atunci a început a se retrage şi armata germană din România. La noi au cantonat căruţe, cai soldaţi şi un medic, care i-a vindecat pe amândoi părinţii care zăceau în pat, tata de frunculoză şi mama de gripă spaniolă de care în acel an a murit multă lume. Într-una din zile, când nemţii erau încă la noi, au adus o pulpă întreagă de carne fiartă şi m-au invitat şi pe mine să tai din ea şi să mănânc. Am primit invitaţia şi am mâncat, era tare bună. După ce au plecat ei am văzut copite de cai în grădina de peste drum şi atunci am înţeles că a fost carne de cal.

La 1 decembrie s-a făcut unirea Ardealului cu Patria. Am fost călăraş la Făgăraş, unde s-a făcut mare serbare. Pentru noi, ca şi pentru toţi românii, era o zi mare în istoria noastră. Păcat că cei de astăzi nu îi dau importanţa care i se cuvine.

Au urmat pentru mine ani frumoşi de muncă la câmp, cu jocuri duminica, cu fete şi băieţi, cu nunţi multe, fiindcă acum se însurau feciorii care fuseseră pe front şi care mai scăpaseră cu viaţă; din satul nostru au murit 62 de oameni.

Prin 1936 am încercat împreună cu alţii să facem un monument pentru ei. Am adunat 5.000 de lei, dar cum eram legionar autorităţile au spus că cu ei vreau să fac propagandă şi m-au obligat să depun banii la căminul cultural ca să se facă prin cămin, dar nu s-a mai facut nimic.

Ca orice tânăr la etatea aceea, mă simţem fericit. Iarna, în şezători, în fiecare seară. Cu ceata de feciori, de la Crăciun până la Sfântul Ioan. De Paşti, de obicei făcem cu învăţătorii câte un teatru urmat de jocuri.

În anul 1923 am fost recrutat. Am avut acte de dispensă de serviciu militar ca fiind unicul copil la părinţi bătrâni (tata avea 58 de ani, iar mama, 53). Nu am scăpat fiindcă primarul, când a fost întrebat de către colonel dacă e de acord să fiu dispensat, a spus că nu, deoarece părinţii sunt tari şi că pot să fac armata. Cu un an îaninte un altul a scăpat, deşi părinţii lui erau mai tineri ca ai mei, dar acelaşi primar a spus că nu se pot întreţine singuri. Asta era în februarie.

Fiindcă îi promisesem viitoarei mele soţii că am să o iau în căsătorie, am căutat să mă ţin de cuvânt, mai ales că era un suflet bun, lucru de care nu m-am înşelat. A fost o soţie ideală. Ne-am căsătorit la Rusalii. Am tocmit muzicanţi pentru hora care se făcea la Ispas între hotare, unde a venit multă lume din Mândra, Toderiţa, Ileni şi Râuşor. Pe aceiaşi muzicanţi i-am tocmit şi pentru nuntă. Tot tineretul a fost mulţumit de ei, cum am fost şi noi la nuntă. Soţia era fericită. Eu mă bucuram că se simte bine şi eram convins că o vom duce bine. A doua zi de Rusalii ne-am căsătorit şi am început viaţa liniştită de plugari. După nuntă soţia mi-a spus că a fost îngrijorată că nu o voi mai lua dacă voi merge militar. De alfel am văzut şi eu că atunci când am venit de la recrutare şi am trecut prin sat cântând cu hârtiile la pălărie cum se obişnuia, când am trecut pe la ei, ea era în fereastra casei şi părea palidă şi speriată. Seara m-a aşteptat la fereastră şi am discutat situaţia care se crease. Am întrebat-o dacă e hotărâtă să se căsătorească cu mine acum când sunt luat militar. Mi-a spus că s-a gândit la întrebarea acesta şi că s-a hotărât să vină după mine dacă eu sunt de acord. I-am atras atenţia că va fi greu fără mine cu doi părinţi bătrâni. Mi-a spus că e sigură că în lipsa mea se va împăca bine cu părinţii mei. Mama, Dumezeu să o ierte, era o femeie harnică, da cam închisă. Se purta cam sever cu ea. Într-un timp am observat că mama, când servea masa, punea în farfuria mea carne mai multă sau supă mai grasă. Când am fost numai cu dânsa i-am atras atenţia că nu-mi place ce face, că Veta se va simţi nedreptăţită, deşi nu mi-a zis niciodată nimic. Mama a continuat tot aşa. Ca să îndrept lucrurile, eu am schimbat farfuriile de câteva ori şi lucrurile au revenit la normal. Altă dată, fiincă mama îi făcea observaţii pentru anumite lucruri care nu îi plăceau dânşii, i-am spus să o lase în pace că doar vede cât e de înţelegătoare şi nu o contrazice. Tot Veta era cea care îmi spunea să nu o supăr pe mama, că lucrează destul şi doar lucrează pentru noi, că ea o înţelege, că nu se supără pentru că aşa sunt oamenii bătrâni, mai uricioşi şi că aşa vom fi şi noi când vom fi bătâni.

În februarie 1924 am primit ordin de chemare la reg. 31 Calafat. Mi s-a părut departe. Am făcut apel la dl. locotenent Comşa, de la noi din sat, care e acum general în rezervă. El a mers cu mine şi cu alţi doi prieteni, Leonte Taflan şi Gheorghe Taflan să îl rugăm pe dl. colonel, comandantul Cercului de recrutare, să ne mute în altă parte, mai aproape. Dl. Comşa i-a spus că eu sunt căsătorit cu o nepoată de-a dânsului şi că ar dori să fiu mai aproape să pot veni mai des acasă. Colonelul a fost binevoitor şi m-a repartizat la batalionul 3 Vânători de munte. Am mers la Braşov şi de acolo am fost repartizaţi toţi trei la compania de specializări, în aceeaşi grupă. După instrucţia individuală compania era împărţită înr-un pluton de legătură, pluton de pionieri şi secţie de brand. Eu a fost repartizat la plutonul de legătură ca telefonist, pluton comandant de dl. slt. Dolunescu, care era un bărbat frumos, vesel şi foarte cumsecade. Din prima lună, sâmbăta când veneam de la instrucţie la ora 11 eram învoit cu aprobarea batalionului până luni dimineaţa la ora 7. Comandant de companie am avut pe căpitanul Lupu Ştefan din Porumbac, care făcuse război în armata română. Un om sever, dar drept. El fugise din armata ungurească peste Carpaţi. L-am mai întâlnit în al doilea război mondial la Cercul de recrutare Braşov, era locotenent colonel. În timpul cât am făcut armata am avut primul copil, pe Valerica, născută în 1925.

La companie, după instrucţie, seara, lucram ca furier, serviciu pe care l-am făcut până la eliberare. Am terminat armata cu gradul de sergent. Am vrut să intru la un curs de notari care începea la 1 noiembrie 1925 când eram lăsat la vatră, dar nu am putut obţine un act prin care să arăt că am satisfăcut legea recrutării. Acest act se elibera numai când împlineai doi ani de încorporare.

Am venit acasă la sfârşitul lui octombrie 1925 şi am început meseria mea de agricultor. Îmi era dragă. Avem lângă mine doi părinţi harnici şi o soţie harnică, frumoasă şi credincioasă. Eram toţi fericiţi.

În timpul primului război mondial a fost luat clopotul cel mare de la biserică pentru ca materialul să fie folosit la turnat proiectile. După război parohia a cumpărat din Bucureşti de la turnătoria Ionescu un alt clopot, care după câţiva ani s-a spart. Deci trebuia un alt clopot. S-a încercat prin colectă să se strîngă banii necesari. A fost trimis un om din sat la Bucureşti, unde între cele două războaie, eru mulţi consăteni de-ai noştri cu serviciul, aceştia urmînd să dea fiecare cât credea de cuviinţă. Ei s-au înţeles ca parohia să le dea clopotul spart şi să-l dea la fabrică pentru alt clopot iar restul de bani pentru acoperirea costului îl vor da ei şi îl vor aduce cu o maşină şi îl vor instala. Pe cei din sat nu îi va costa nimic. Tot ei vor acoperi cheltuielile pentru petrecerea ce se va organiza cu ocazia înstalării clopotelor, la care va fi invitat tot satul. Părintele nu a fost de acord. A spus că cine vrea să ajute să dea bani că ştie dânsul de unde să ia clopotul. Consătenii din Bucureşti s-au supărat şi nu au mai contribuit cu nimic. A trebuit să se facă repartiţie pe sat, pe fiecare parohian. A durat mult până s-au adunat banii, unii poate nici până azi nu au contribuit. Pentru că eu am criticat procedeul, nu am fost cuminecat şase ani în sat, dar am fost la alţi preoţi. Cu toate acestea la biserică mă duceam.

Prin anii 1932 – 1933 comuna a luat hotărârea să facă târg de vite în sat. Târgul ar fi adus comunei un venit anual. Pentru aceasta trebuia cerut asentimentul comunelor din zonă care aveau deja târg de treizeci de ani. S-a căzut de acord cu celelalte comune şi s-a fixat să se deschidă târg de vite de două ori pe an. Urma ca data târgului să fie fixată după coasa fânului şi după coasa otavei. Trebuia să se caute locul în care să se ţină târgul. Locul cel mai potrivit era în grădina parohiei din jos de sat, lângă vale, unde, la nevoie, se puteau adăpa vitele. Pentru acest lucru s-a oferit parohiei 25 % din venitul de la târg, sau să se plătească venitul mediu realizat de parohie de pe urma grădinii în ultimii trei ani. Deci, pe lângă un venit sigur, şi grădina va fi arnjată şi închisă împrejur cu zălogi. Părintele nu a vrut să primească nici una din oferte, deşi eu am spus că era un venit sigur şi pentru comună şi pentru parohie. Eu am criticat acestă poziţie a dânsului, ca şi greşeala cu clopotul. Din această cauză, când am fost la spovedit în postul Paştelui, dânsul mi-a spus că nu voi fi împărtăşit (cuminecat) fiindcă am criticat capul bisericii. Am încercat să-i arăt că ceea ce făcuse dânsul cu clopotul şi târgul le susţin şi acum, că au fost greşeli mari faţă de satul nostru şi că martor mi-este Dumnezeu că am spus numai adevărul. Dânsul mi-a spus să tac că acolo în biserică numai dânsul vorbeşte. L-am lăsat să mă certe cât a vrut şi când am văzut că a terminat am spus bună seara şi am plecat. Cum am mai spus, de aici înainte şase ani m-am spovedit şi cumonecat la alţi preoţi în alte sate, până când preoteasa i-a spus mamei să mă duc să mă spovedesc la biserică. M-am dus. În acest timp am fost vizitat de sectari, care mă invitau să mă duc la ei. La biserică am mers tot timpul. Sectarilor le-am spus că eu sunt român şi românul nu poate fi decât ortodox, a părăsi biserica înseamnă a-i părăsi pe stămoşii mei.

La noi în sat nu era nici o maşină de treierat, cum era în alte sate, unde erau proprietari particulari cu maşini vechi. La noi, de regulă, se termina de secerat şi treieratul începea mai devreme. Veneau din satele vecine maşini, care de cele mai multe ori erau nişte hodoraoge, şi acelea treierau la cei mai înstăriţi, iar cei săraci şi cu cereale mai puţine rămâneau cu ele netreierate. Eu mă frământam cum să înlăturăm acest neajuns. În ultimul timp veneau în satul nostru doi saşi, fraţi, din Cristian, de lângă Braşov, care erau mecanici şi aveau trei maşini de treierat, cu aburi. Am încercat, împreună cu vărul Nicodin, să cumpărăm amândoi una din maşini de la aceşti saşi, dar nu am putut ajunge cu ei la un înţeles. Cu această ocazie le-am spus saşilor că noi vom face o asociaţie, unde vom băga câţi mai mulţi consăteni, şi că maşina tot o vom aduce. Saşii au râs şi au spus că asta nu se va face niciodată fiindcă oamenii nu se vor putea înţelege. Acest lucru m-a ambiţionat mai mult şi am început propaganda mai hotărât. A fost destul de greu fiindcă era după criza economică din 1930-1934. Totuşi, în anul 1935 reuşisem să grupăm în jurul acestei idei vreo 40 de săteni. Am încercat să-l asociem şi pe preot şi pe directorul şcolar, care erau cei mai înstăriţi din sat, dar nu au voit să vină cu noi. La acestă lucrare am fost ajutat foarte mult de învăţătorul Şipos Ioan, care funcţiona la noi în acest timp. Am făcut mai multe adunări generale unde am dezbătut problema pe toate laturile. În primul rând era vorba de procentul cu care să contribuie fiecare. Ne-am înţeles ca fiecare să contribuie cu cât poate, şi după ce vom achita maşina, celor care vor da peste două mii să li se restituie diferenţa până la două mii, iar celor care vor da mai puţin să li se reţină din dividente până se vor completa două mii lei, asfel ca toţi să avem aceeaşi contribuţie. Cel mai mult a dat Gheorghe Taflan (Sociu) care era la Bucureşti – zece mii lei, se vede treaba că era bine retribuit. Eu şi încă vreo patru inşi am dat câte cinci mii lei şi câţiva trei mii. Maşina a costat două sute nouăzeci mii lei, din care am dat avans nouăzeci mii lei, iar restul în două rate anuale.

La conducere a fost ales un comitet, ca preşedinte a fost ales notarul comunal, Nicolae Ştefan, care intrase şi el în asociaţie, secretar, învăţătorul Ion Şipoş şi casier, subsemnatul. Ca mecanic a fost pus Leonte Bera (al lui Chiriţă). În acest timp s-au găsit unii care căutau să semene zâzanie şi neîncredere. Pentru suma de două sute de mii trebuia să semnăm un contract şi agentul a stăruit ca primii semnatari să fie cei mai înstăriţi. I-am pus primii pe un unchi al soţiei mele, Iacob Zară (al lui Nical Aldii) şi pe socrul meu, Ion Bera (al lui Alexe). S-au găsit unii care să-i sperie că dacă dăm greş li se va vinde averea. Cei care au fost mai speriaţi erau nenea Iacob şi socrul, care au venit într-o zi şi mi-au cerut să rupem contractul fiindcă s-ar putea să nu putem plăti şi li se vinde lor tot ce au. Socrul, carea avea încredere în mine nu era prea alarmat, dar nenea Iacob stăruia să rupem contractul, dar până la urmă am reuşit să-l liniştesc, spunându-i că o treime era deja achitată din banii adunaţi de la membrii asociaţiei şi că vom reuşi să facem suma mai ales că în sat nu va mai putea veni altă maşină. Cei care băgau dihonia motivau că eu i-am băgat pe ei în această afacere riscantă, iar eu nu riscam nimic întrucât nu aveam pe nume nici un fel de avere. Eu într-adevăr nu aveam, fiind unicul fiu nu i-am cerut tatii să-mi treacă pe nume, întrucât la moartea părinţilor tot mie îmi rămâneau toate. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, după cum i-am spus lui nenea Iacob, maşina era o valoare care putea uşor acoperi cele 200 000 lei.

Când am construit asociaţia, secretarul şi casierul ne-am angajat să servim fără nici o plată până achităm maşina. Toate au mers foarte bine, am plătit în fiecare an rata la timp şi în anul 1939 eu m-am retras din postul de casier întrucât începuseră concentrările şi mă gândeam că s-ar putea să fiu chemat şi eu. Am fost chemat în toamna anului 1939. Maşina adusă de noi era un tractor Hanang şi batoză MAR. După aceea s-a mai făcut o asociaţie de către cei care ne puneau la început piedeci. După ce s-a mai adus o maşină am făcut o singură asociaţie (cooperativă) şi maşinile începeau treieratul, una dintr-un cap de sat şi alta din celălalt. Cei care am luat prima maşină cumpărasem batoză, camion pentru transportat cerealele şi am adus o piesă care, ataşată la batoză, treiera trifoi de sămânţă. Mai făscusem încă o curea mare de transmisie ca să fie de rezervă, am cumpărat o sută de saci, pe lîngă faptul că mai dăseam fiecare cîte un sac, saci care au fost marcaţi. Când a venit actualul regim le-a luat pe toate şi se spune că a dat 200 000 lei la coperativa de consum care nu le-a mai dat nici o dividentă.

Un prieten din Arpaşul de Jos m-a rugat să-i dau 10 000 lei pentru a începe un negoţ. (Era după criza financiară). Am făcut cum am putut şi l-am servit, cu condiţia ca după ce se pune pe picioare să-mi aducă banii. Între timp a venit războiul, omul a fost dus pe front şi a murit. După aceea, soţia m-a întrebat o dată dacă omul acela din Arpaş mi-a mai dat banii. I-am spus că el a murit pe front şi că i-a rămas femeia cu doi copii. Ce să fac, femeia de unde să-mi mai dea banii. Soţia mi-a spus: “Las-o, mă Ioane, în pace. Bine că te-a scăpat Dumnezeu sănătos pe tine din război”.

În anul 1927 am luat serviciul de casier comunal. Tot în anul 1927 a luat fiinţă Legiunea Arhanghelul Mihail.

În anul 1929 m-am înscris şi eu în Legiune. Acestă organizaţie îşi propunea ca prim scop crearea unui om nou, om de caracter. Cei care m-au convertit, cum am mai spus, au fost Horia Sima, Nicolae Petraşcu şi Gheorghe Bulbu. Ei erau studenţi. La început ca ziar de informare politică era revista „Înfrăţirea românească”, ca şi ziarul cu acelaşi nume la care scriau printre alţii profesorii Cătineanu şi Titus Malai.

În anul 1931 ne-am prezentat la alegerile generale. Noi am pus listele sub denumirea „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu”. Au candidat pe listele de la Făgăraş dl. Ionel Moţa, ing. Blănaru de la Focşani şi subsemantul. De abia am avut vreo 250 de voturi pe judeţ. Pe ţară nu am întrunit 2% pentru a trimite deputaţi în parlament. Eu eram necăjit şi i-am scris domnului Horia Sima care era atunci profesor la Brad. Dânsul mi-a răspuns să nu fiu supărat că adversarii vor intra în parlament iar noi vom continua lupta în ţară şi izbânda va fi a noastră. Am mai luat parte la alegeri în 1932 şi 1933, cum se va vedea. Între timp s-a scos la Făgăraş un ziar, „Legiunea”. Au apărut, cu destulă greutate, câteva numere. Era condus de Horia Sima, redactor responsabil fiind Beleuţă Valer, student teolog, iar cu difuzarea lui mă ocupam eu.

În anul 1933 mi s-a comunicat de către domnul Butnaru de la Iaşi, cu care am făcut cunoştinţă în comitetul de 1 000 pentru procurarea tipografiei de la Iaşi, faptul că a fost numit de către Căpitan, şef al judeţului Făgăraş, un absolvent al Academiei Comerciale, Nichi Constantinescu, funcţionar la S.T.B. Bucureşti.

Pe la sfârşitul lui octombrie, începutul lui noiembrie, mergeam cu carul pe drumul gării, spre Olt. Aduceam pietriş pentru primăvară când voiam să stric casa veche făcută de tata din lemn şi să fac alta de zid. Am întâlnit un văr, Ion Bera, care venea de la gară cu un tânăr de statură mijlocie, cu o ţinută frumoasă şi mers sigur. Vărul mi-a spus că dânsul mă caută pe mine. Ne-am dat mâna şi l-m rugat să-l conducă acasă că mă întorc curând. A mers la mine unde soţia l-a primit aşa cum se cuvine, veselă, cum primea pe oricine. El s-a bucurat că a nimerit bine, mai ales când a văzut pe perete „Calendarul Legionarului”, un calendar simplu, dar era al nostru.

A doua zi l-am dus la Făgăraş unde i-am făcut cunoştinţă cu profesorul Han Vasile. Părea că sunt fraţi, amândoi de aceeaşi statură şi bruneţi. S-au bucurat mult că s-au cunoscut. Eu i-am lăsat şi m-am întors la munca mea.

Anul 1933 a fost unul dintre cei mai slabi în recoltă din câţi am cunoscut. Păioase au fost dar le-am adunat greu fiindcă a plouat tot timpul, porumb nu s-a făcut deloc, doar ceva coceni mici. Cartofi, am pus 55 de saci şi am recoltat 65. Cocenii de porumb şi cartofii au fost recoltaţi de mama. Soţia sta acasă fiind cam bolnavă. Eu cu tata şi cu un alt prieten am luat un km de drum prin Şercaia unde am dus pietriş de râu, ales, pentru pietruit şoseaua. Pentru cernut şi ales piatra am luat oameni din Şercaia care o pregăteau împreună cu tata. Eu cu căruţa cu trei cai o duceam pe şosea. Din această lucrare mi-au rămas 7.000 lei cu care se putea cumpăra o pereche de boi.

În ziua de 21 noiembrie, când era sărbătoarea Întâmpinarea Maicii Domnului, a trebuit să merg la Şercaia unde venea o comisie de la Casa Drumurilor ca să recepţioneze pietrişul pus pe şosea. În ziua aceea era un vânt şi un frig de-ţi intra până la os. Din cauza aceasta m-am hotărât să merg pe jos cu prietenul meu mai ales că şi caii erau istoviţi de muncă. De abia am ajuns la Şercaia că m-am pomenit cu tata cu căruţa. Venea după mine să mă întorc în sat că au venit, zicea el, prietenii ăia ai voştri. Am întors imediat carul şi l-am lăsat pe tata să predea piatra iar eu am plecat spre Mândra. Nu departe m-a oprit plutonierul de jandarmi de la secţia Şercaia, Apostol, care m-a întrebat unde merg. I-am răspuns că merg la Mândra şi că şi el merge acolo. Mirat m-a întrebat de unde ştiu că el merge la Mândra. „Fiindcă au venit legionarii acolo şi cred că de aceea mergi d-ta pe frigul acesta”. Au început discuţiile dintre noi şi au ţinut până în dreptul fântânii de sub coastă unde am întâlnit maşina prefecturii cu căpitanul de jandarmi. A oprit maşina. Plutonierul s-a dus la maşină şi eu am aşteptat până au termiant discuţia. Majorul a venit şi am plecat mai departe. În timpul discuţiei plutonierul mi-a spus că legionarii veniseră la mine. Înainte de intrarea în sat l-am întâlnit pe comandantul Nichi Constantinescu cu o echipă de legionari, mergând spre Şercaia. Plutonierul a făcut, din căruţă, semn cu mâna să oprească dar legionarii nu s-au oprit până nu s-a dat jos majorul şi a stăruit să oprească. Constantinescu l-a întrebat dacă el ca român nu are voie să umble prin ţara asta fără să fie legitimat la fiecare pas. L-a legitimat pe el şi el a spus că de ceilalţi răspunde el. Era nervos fiindcă după ce venise de dimineaţă cu băieţii au lăsat bagajele la mine şi s-au dus la biserică, iar când s-au întors soţia le-a pus masa şi în timpul acesta a venit şeful de post şi i-a legitimat pe fiecare în parte. Când s-a oprit căruţa cu plutonierul nu m-a cunoscut. L-am lăsat până a terminat discuţia apoi m-am dus la el şi l-am salutat. Mi-a spus să iau bagajul de la mine de acasă şi să vin după ei. Aşa am făcut, deşi îmi era milă de bieţii cai că le era tare frig şi erau foarte obosiţi. Când am ajuns acasă venise de la Făgăraş profesorul Han cu încă un legionar pe care îl trimisese Constantinescu să îl cheme pentru a veni şi el cu noi. Am pus bagajele şi i-am dat lui Han o scurtă şi o căciulă, că venise cu haină şi cu pălărie. Am plecat din nou spre Şercaia.

Pe drum am ajuns pe şeful de post de la noi cu încă doi jandarmi. I-am luat şi pe ei în car. Pe podul de la Valea Şercăii am întâlnit maşina cu căpitanul de jandarmi. Şeful a văzut-o şi a sărit din car împreună cu jandarmii. Au rămas mai în urmă şi au vorbit cu căpitanul. Noi am mers mai departe, dar era un vânt puternic şi frig. Pe uliţă nu era nimeni. Am ajuns în dreptul judecătoriei de plasă unde la dreapta se face drumul spre Vad, iar mai înainte în capătul satului se despart alte trei drumuri, spre Părău, Grid şi Perşani. Deci ne întrbam încotro a luat-o Constantinescu cu echipa. Pe stradă nu era nimeni şi nu aveam pe cine întrba. M-am gândit că numai jandarmii ştiu încotro au luat-o, pentru că ei i-au văzut. M-am dus la secţia de jandarmi. Am ciocănit la o uşă unde se auzea vorbă şi a scos capul şeful pe care îl adusesem cu carul. Mi-au spus că au plecat la Vad. Era agitat. Am bănuit că s-a întâmplat ceva. Am plecat cu căruţa spre Vad. În capul satului am întâlnit nişte tineri care îl cunoşteau pe profesorul Han şi ei ne-au spus că aici avusese loc o ciocnire între legionari şi jandarmi şi că au plecat spre Ohaba. Cum în ziua aceea era târg de marfă la Vad, la mijlocul satului s-a băgat un porc între cai şi a trebuit să opresc chiar în dreptul jandarmului şi primarului care discutau aprins în mijlocul drumului. Nu şi-au dat seama cine suntem, am dat bice cailor şi am mers mai departe. Pe la jumătatea drumului între Vad şi Ohaba ne-a ajuns din urmă cu bicicleta unul dintre tinerii cu care vorbisem în capul Vadului şi ne-au spus să ne grăbim că după ce şi-au dat sema cine suntem, jandarmii s-au luat după noi. Din nou am dat bice cailor ca să nu fim prinşi. Am trecut şi prin Ohaba fără să vedem pe cineva prin sat. Oamenii nu aveau curaj să iasă pe uliţă de teama gerului.

Când am ajuns la capătul dinspre munte al Ohabei am oprit fiindcă nu ştiam dacă au luat-o spre Şinca Veche sau spre Şercăiţa, după ce au ieşit din valea din care probabil caii băuseră apă. Am mânat şi i-am ajuns. Nichi era agitat. Han a coborât şi am mers împreună pe jos. Ne-a povestit că în capul Vadului opriseră fiindcă pe unii băieţi îi rodeau bocancii. În timpul cât îşi aranjau bocancii veniseră jandarmii din sat ca să-i legitimeze. Nichi a ieşit în drum ca să stea de vorbă cu jandarmii în timp ce băieţii erau pe şanţ. Cu el a mai venit unul sau doi. În timpul cât el se legitima cei de pe şanţ discutau între ei ceva tare şi dânsul s-a întors să le spună să tacă, să facă linişte. În acel timp şeful de patrulă i-a reproşat lui Nichi că îi întoarce spatele ca la o cocotă. De aici a început discuţia şi la un moment dat şeful a întors arma spre ei, dar unul din băieţia prins mişcarea şi i-a dat arma cu ţeava peste cap şi în acelaşi timp i-a şi sucit-o din umăr. Ceilalţi legionari s-au ridicat şi ei de jos şi au început a arunca după ei cu pietre de pe şosea. Jandarmii au fugit şi s-au baricadat în primărie. A încercat primarul să-i oprească dar l-au lovit şi pe el. După aceea au plecat spre Ohaba.

Acum ne apropiam de Şercăiţa. Am trecut şi prin acest sat fără să vedem pe cineva. Ne-am îndreptat spre Bucium. Am căutat pe tatăl lui Dobrin ca să intre echipa la el să se odihnească, să nu fie luaţi de jandarmii care bănuiam că erau pe urmele lor. La Dobrin nu am găsit loc, era o familie numeroasă. Am găsit la un student care era bolnav şi îşi întrerupsese studiile. Îl chema Boac şi el le-a dat o cameră. Am descărcat bagajele în camera aceea şi le-am dat pâine cu slănină şi cu ceapă, pe care le luasem de acasă. Am vorbit cu Nichi să plec până nu vin jandarmii, să nu mă poarte şi pe mine şi mai ales caii care erau morţi de oboseală. Am plecat acasă prin Toderiţa. După plecarea mea imediat au sosit comandantul legiunii de jandarmi cu procurorul şi jandarmii şi după parlamentări s-au predat şi s-au întors la Vad unde se petrecuse incidentul. Au fost cantonaţi până s-au făcut cercetări la primărie, unde au stat trei zile. După aceea au fost duşi la tribunalul Făgăraş.

În dimineaţa când ştiam că trebuiau să treacă spre Făgăraş am ieşit la şosea şi am văzut ieşind din cârciumă pe majorul Apostol. L-am întrebat unde sunt băieţii şi mi-a spus că vin acum pe drum, excortaţi de jandarmi. Veneau cântând, încadraţi de jandarmi cu baionete la armă. I-am salutat şi am venit acasă, am luat alte haine şi am plecat la Făgăraş să văd ce se întâmplă cu ei. Au fost închişi la penitenciar şi li s-a fixat ziua de judecată. Au fost judecaţi. Apărători au avut pe avocatul Dănilă Vasu care tot timpul cât au stat la închisoare le-a dat zilnic două kg de carne şi un kg de zahăr şi pe avocatul Varodi din Făgăraş, asociatul lui Vasu. Au fost condamnaţi la zece zile închisoare, pe care le făcuseră. Înainte de judecată s-a ajuns la înţelegere cu jandarmii şi primarul care şi-a retras reclamaţiile. Le-am plătit arma ruptă şi chipiul. Între timp guvernul a desfiinţat Garda de Fier, numele sub care depusesem listele de candidaţi. Pe liste candidase Neculae Constantinescu, Vasile Han şi subsemnatul.

În noaptea de 9-10 decembrie au venit la mine comandantul legiunii de jandarmi, Ionescu, procurorul Sima, judecătorul de instrucţie, Moţet, şi prefectul Bârsan, pe care l-am găsit în 1953 la canal şi care m-a îmbrăţişat. Mi-au făcut percheziţie şi mi-au luat toate manifestele, pe care nu am vrut să le dau până nu mi-au dat chitanţă. Tot aunci mi-au spus că listele noastre au fost anulate şi că eu să nu fac propagandă. La soţie, căreia îi spusesem să nu se scoale din pat, a mers prefectul Bârsan şi a întrebat-o de ce mă lasă să merg cu golanii aceia, că doar suntem oameni cu situaţie. Soţia i-a răspuns să vină la mine să discutăm astfel de lucruri, că ea nu are drept să facă politică.

A doua zi a venit căpitanul de jandarmi cu multe ajutoare pentru a aresta a doua echipă care era la mine şi care aştepta instrucţiuni de la Bucureşti. Şeful echipei era un legionar, Tomescu, din Bucureşti. Băieţii nu au vrut să se predea, dar până la urmă jandarmii au forţat uşa şi i-au tras pe câte unul, i-au legat cu mâinile la spate cu sârmă şi i-au urcat în camion. De aici i-au dus la Ploieşti unde au fost puşi în libertate. Unii au venit la Mândra şi şi-au luat bagajele lăsate la mine.

În ziua în care au fost arestaţi a venit tot satul de a protestat. Puţin a lipsit să nu fie linşaţi, căpitanul şi jandarmii. În cele din urmă oamenii s-au mulţumit cu ameninţări la adresa Partidului Liberal.

După ce au fost judecaţi şi eliberaţi, cei din echipa lui Nichi a venit să-şi ia bagajele şi să plece la Bucureşti. În sat îşi făcuseră mulţi prieteni. Le-au spus acestora în gura mare că dacă pleacă la Bucureşti or să-l împuşte pe Duca pentru că ne-a anulat listele.

Atunci când Duca a fost însărcinat cu formarea guvernului, ţara era datoare bancherilor din Paris şi nu putea plăti cuponul extern. Înaintea lui Duca fusese prim ministru Vaida, care îl trimisese pe Lugojanu la Paris ca să-i convingă pe bancheri să amâne cuponul. Aceştia au condiţionat amânarea de desfiinţarea Gărzii de Fier şi primirea din Germania a 35 000 de evrei pe care Hitler îi expulza. Vaida a preferat să-şi dea demisia şi aşa a venit Duca cu liberalii. Duca a plecat la Paris şi a primit condiţiile. A declarat ziariştilor că va îneca Garda în foc şi sânge. Aceste angajamente ale lui Duca ne-au fost aduse la cunoştinţă de ziare şi de Căpitanul nostru, Corneluiu Zelea Codreanu, printr-o circulară prin care ne anunţa că ne aşteaptă mari persecuţii.

Într-una din nopţi, după Crăciun, m-am pomenit la mine cu Nichi Constantinescu care stătuse ascuns la avocatul Dănilă Vasu (Averescu) pentru care primisem dispoziţie să-l votăm. A fost adus la mine de maşina acestuia şi în aceeaşi noapte a plecat la Bucureşti, deghizat de mine cu hainele mele ţărăneşti. Pe lângă haine i-am dat şi o pereche de desagi cu pâine şi slănină. S-a dus noaptea la gară pentru că îl căutau să îl aresteze, aşa cum îi căutau pe toţi comandanţii legionari. Eu am mers înainte pe după sat şi el după mine la 50 de paşi. Am mers la gară, am controlat peste tot să văd dacă nu cumva erau jandarmi acolo. Nu era nimeni. I-am scos un bilet de Bucureşti, i l-am dat şi a plecat.

Nu mai ştiam nimic, când într-o noapte, era între 29 şi 30 decembrie, am auzit prin somn că a oprit o maşină la poartă. Era lună ca ziua. M-am dat jos din pat şi am văzut o maşină la poartă şi casa înconjurată de jandarmi. M-am dus la uşa de la tindă şi când am deschis-o, şeful de post cu doi jandarmi erau cu armele spre mine. Când am întrebat ce este mi-a spus că la poartă e căpitanul cu maşina, să mă fac gata şi să merg cu el în Făgăraş. I-am chemat în casă până mă îmbrac. În acelaşi timp s-a sculat şi soţia, mi-a dat hainele şi mi-a pus ceva de mâncare. I-am spus şefului că vreau să merg afară pentru mine, dar nu m-au lăsat singur. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat aşa cum mă aşteptam. M-am îmbrăcat şi am ieşit la poartă unde m-am urcat în maşină. I-am dat bună dimineaţa căpitanului şi l-am întrebat şi pe el care e cauza pentru care m-a luat. În loc de răspuns mi-a spus că s-a zvonit prin sat la sărbători cum că Nichi ar fi puşcat pe Duca şi numai de la mine a plecat povestea. Eu am negat. De alfel nici nu spusesem aşa ceva. Am fost dus la Făgăraş în faţa prefecturii unde am rămas în maşină cu şoferul, iar afară, lângă maşină, jandarmii mă păzeau. Şoferul, care era evreu, mi-a atras atenţia că voi vedea eu ce am să păţesc dacă voi face tot isprăvi de-astea. Am încercat să aflu de la şofer ce s-a întâmplat, dar n-am putut afla nimic. La ziuă a venit căpitanul la maşină şi mi-a spus să mergem la legiunea de jandarmi. Am încercat din nou să aflu ceva de la el, dar nu am reuşit.

Am fost închis la legiune într-o celulă mică, fără foc, unde am răcit rău de tot. După masă am auzit pe căpitan că îi spune la santinelă să mă scoată afară că oi fi îngheţat şi să mă mai dezmotţesc. Când am ieşit afară m-am dus direct la căpitan, care era în curte, şi l-am întrebat ce are de gând cu mine. Mi-a spus că Nichi l-a înpuşcat aseară pe Duca pe peronul gării Sinaia. Mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a arătat cum a tras. Zâmbea.

Pe seară am fost dus la penitenciar.

A doua zi au adus pe avocatul Mateiaş.

A treia zi au adus pe studentul Coman.

Între timp, din cauza răcelii de la legiune şi poate şi din cauza aerului închis din celulă, am început să am dureri în piept şi în spate. Directorul penitenciarului, Novac, era înţelegător, a chemat pe medicul de la spital, dl. dr. Stroia de m-a vizitat. Dl. doctor a spus că aveam nevoie de raze, la care m-a dus mai târziu, de abia după o lună de zile.

Soţia m-a căutat mereu. A încercat la legiunea de jandarmi, la poliţie, la penitenciar, dar toţi îi spuneau că nu ştiau numic de mine. Într-un târziu m-a zărit în penitenciar un om din sat şi atunci a obţinut învoirea să mă vadă. S-a bucurat ca un copil. După şase săptămâni am fost pus în libertate. Ajuns acasă, o lună n-am putut să lucrez nimic. Dar odihna şi hrana m-au refăcut.

În timpul cât am stat fără camarazii mei în penitenciar am mai stat şi cu un fost ofiţer rus din armata albă, care a luptat contra comunismului, sub generalul Vranghel. Prinţul Boris de Forj era condamnat pentru tentativa de omor la adresa soţiei sale, profesoara Catana din Făgăraş. Mi-a povestit tragedia vieţii lui, care e destul de lungă.

Era prieten al prinţului Jusupov, care l-a împuşcat pe Rasputin. A văzut cu ochii lui cum comuniştii i-au omorât mama. El a scăpat împuşcând o santinelă cu un pistol adus de mama lui între haine. Fusese aghiotantul prinţesei Olga a ţarului Nicolae.

Am avut mare noroc că el făcea pe bucătarul şi îmi aducea în fiecare dimineaţă câte un ceai cald când eram bolnav.

După ieşirea din penitenciar a urmat procesul lui Duca, precum şi a Gărzii de Fier. Au fost acuzaţi Codreanu, Căpitanul Gărzii de Fier, şi cei trei care au luat parte la pedepsirea lui Duca: Constantinescu, Caranica şi Beldimace. Eu am fost citat martor. Procesul se judeca la Consiliul de război al corpului II situat in cazarma Malmaison. Au fost citaţi ca martori 2 000 de persoane din toată ţara şi ei urmau să arate samavolniciile făcute de jandarmi şi poliţie contra legionarilor. Au făcut apelul martorilor dar până la urmă au renunţat la o parte din ei. Eu nu am mai fost citat a doua oară. Căpitanul a fost achitat iar ceilalţi trei au fost condamnaţi la câte zece ani. De la Nichi am primit vreo trei scrisori din închisoarea de la Aiud şi fotografii în costumul naţional dat de mine. Scria frumos.

În vara anului 1935 am fost vizitat de Ivoraş împreună cu logodnica lui Nichi şi un alt camarad, Constantinescu. Ei veneau de al Aiud unde îl conduseseră pe Nichi care, cu învoirea celor din închisoare, fusese la Bucureşti ca să vorbească cu Căpitanul. Trecuseră noaptea prin Mândra şi Nichi, spuneau ei, regretase că nu a putut vorbi cu noi. Îmi trimitea nişte băutură din care băuseră ei cu toţii şi ar fi vrut să beau şi eu.

Din anul 1935 a început, cum se ştie, revoluţia în Spania unde a plecat să lupte şi o echipă de legoinari în frunte cu generalul Cantacuzino Grănicerul care ducea ca dar o sabie de Toledo generaluilui Moscarda care apărase şcoala de cadeţi de la Toledo deşi comunuştii i-au comunicat că dacă nu predă cazarma îl vor împuşca pe fiul său care era pus de comunişti să-şi sfătuiască tatăl să predea cazarma, altfel el va fi împuşcat. Generalul i-a spus fiului său să moară pentru Spania liberă pentru că el nu poate să trădeze. Apoi a auzit o împuşcătură. Copilul său era omorât de neamul lui sau de agenţi ruşi care îl conducea.

La 13 ianuarie 1936 s-a comunicat de pe frontul spaniol că din echipa României au murit Ionel Moţa şi Vasile Marin. Pentru noi era o pierdere mare. Ionel Moţa era cel mai de nădejde om al Căpitanului, iar Vasile Marin unul dintre cei mai buni. A urmat înapoierea în ţară a echipei ce cei morţi. În Germania au fost duşi pe umăr de ofiţeri în biserică şi s-a slujit pentru ei. În ţară au fost purtaţi prin toată România. Prin gările prin care treceau lumea îi aştepta în genunchi, cu rugăciuni. Ziua de 13 februarie a fost fixată pentru înmormântarea lor la Casa Verde din Bucureşti.

De la Făgăraş am plecat cu un tren aproape toţi legionarii. Am urmat cortegiul de la sediul din Gutemberg, de la casa generalului Cantacuzino până la Casa Verde. Grupul de legionari făgărăşeni a fost comandat de subsemnatul. Şeful judeţului, Mateiaş, era cu comandanţii care urmaseră imediat după carul mortuar care era tras de o echipă mare de legionari, în formă de cruce.

Deşi a fost frig, cu vânt mare şi lapoviţă, au fost zeci de mii de legionari, toţi în cămăşi verzi. Pe margine era un cordon de legionari, de la plecare până la Casa Verde. Dincolo de cordon era lume de nu mai încăpea pe trotuare. Multă lume era pe acoperişurile caselor. Spuneau bucureştenii că aşa ceva nu mai văzuseră.

În anul 1937 a luat fiinţă Partidul Totul pentru Ţară, în frunte cu generalul Cantacuzino, un om bătrân dar plin de viaţă.

Au urmat alegerile. Pe lista noastră au candidat ing. Gheorghe Climc, Nicolae Petraşcu şi Virgil Mateiaş. Era un entuziasm fără margini. Când trecea trenul prin gară toată lumea din el cânta cântece legionare. Era un curent cum n-a mai fost în România, poate doar când s-a făcut Unirea. Cum am mai spus, alegerile din 1937 ne-au adus 60 de deputaţi, dar au fost anulate. Dacă intram în alegeri în 1938 ieşeam cu o mjoritate zdrobitoare.

Duă anularea alegerilor din 1937, regele l-a încredinţat pe Octavian Goga cu formarea guvernului, cu condiţia să-l pună la Interne pe Armand Călinescu. Am intrat în alegeri. De la început au concentrat contra noastră toate forţele poliţieneşti şi jandarmeria. La Făgăraş venise de la centru pentru propagandă în judeţul nostru un camarad tânăr şi plin de viaţă, Pavelescu. Era avocat. Erau interzise marşurile în cadenţă şi nu era voie să cânţi. Asta lovea în noi.

Într-una din zile ne-am înţeles cu comandantul judeţului şi am plecat la Şinca Nouă, un sat din marginea judeţului. Acolo nu se făcuse propagandă şi se părea că suntem mai slabi. Ca să nu mergem în formaţie paramilitară, ne-am dus cu trei care lungi. Am plecat o parte cu carele din Mândra şi pe măsură ce mergeam spre Şinca Nouă se mai urcau alţi camarazi din satele pe unde treceam. Nu ne-a şicanat nimeni până am trecut de Şinca Veche, dar imediat ce am trecut s-au alarmat jandarmii şi împreună cu maiorul venit de la Bucureşti s-au luat după noi cu un camion. Am avut noroc că peste valea Strâmbă, între Şinca Veche şi Şinca Nouă podul era stricat. Noi cu carele am trecut prin apă, ei au încercat cu camionul dar s-au împotmolit.

La capătul satului Şinca Nouă ne-au ieşit în cale autorităţile în frunte cu notarul şi au încercat să ne oprească. Noi nu le-am răspuns la somaţie şi am trecut pe lângă ei. Am tras la un camarad, Ilie Ciocan, unde a venit din sat multă lume căreia i-a vorbit cmaradul Pavelescu. Oamenii au rămas entuziasmaţi, gata să ne dea votul. De acolo am luat drumul înapoi, cu carele, precum am venit. Pe drum ne-am înţeles cu Pavelescu ca el şi cu Strâmbu din Vad să treacă peste munte în Şercăiţa, iar noi cu carele să mergem pentru a vedea ce au jandarmii cu noi. Ştiam că ne aşteaptă la valea Strâmbă, căci am întâlnit pe drum oameni care ne-au spus acest lucru. Într-adevăr jandarmii erau în drum cu armele în mână. După ce am trecut valea ne-au somat să stăm, dar noi am mânat cu carele pe lângă ei. Maiorul a întrebat cine e şeful nostru. Am răspuns că eu sunt. M-a chemat la el, m-a luat de braţ şi m-a întrebat dacă sunt român. Parcă el nu ştia că în legiune nu erau decât români. Mi-a cerut să spun unde este Pavelescu. I-am răspuns că a rămas la gară la Şinca Nouă să plece nu ştiu unde. Între timp, când parlamentam noi cu jandarmii, Pavelescu şi cu Strâmbu, neputând trece peste munte pentru că era zăpada mare, s-au apropiat prea mult prin tufe şi au fost văzuţi de un plutonier care i-a spus maiorului. I-au somat să se apropie, ceea ce au şi făcut. Jandarmii au căutat lemne şi au pus peste vale ca să poată veni la noi. Am urcat cu toţii în camion şi am plecat spre Şinca Veche. Carele le-au luat trei dintre ai noştri ca să le ducă acasă. Când am ajuns la Şinca Veche ne aşteptau legionarii şi multă lume din patru sate. Când ne-am dat jos din camion lumea s-a repezit la jandarmi ca un val vuind şi ameninţând. Pe unul l-am auzit când striga la maior: „Noi românii am luptat de am făcut România Mare şi acum tot noi românii nu avem voie să umblăm prin ţara asta.” Şinca vuia. A intervenit Pavelescu şi a calmat oamenii spunându-le că deşi ne-au arestat vor trebui să ne dea drumul până la urmă pentru că n-am contravenit cu nimic legii. Ne-au băgat în postul de jandarmi, pe unii în pivniţă şi pe alţii în camere. Pe şapte dintre noi ne-au urcat în camion şi ne-au dus la Făgăraş. Cei din pivniţă au fost bătuţi rău de tot şi pe seară li s-a dat drumul. Noi, cei şapte din camion, cântam cântece legionare. Din cabina camionului maiorul striga mereu să tăcem, dar nu ne putea face nimic. Jandarmii cere erau cu noi ne aprobau în tăcere. Erau şi ei români şi înţelegeau scopul nostru. Ca să nu intre în oraş cu cântece, maiorul i-a lăsat pe trei dintre noi la postul de jandarmi Şercaia şi trei la postul de jandarmi Mândra. Printre cei trei eram şi eu. Au plecat cu camionul nunai cu Pavelescu. Pe cei rămaşi în cele două posturi ne-au dus noaptea, pe jos, la legiunea de jandarmi Făgăraş. Pe drum am cântat tot timpul cu jandarmii care ne însoţeau. De la legiunea a doua ei trebuiau să ne transporte la penitenciarul tribunalului. Dânşii ar fi vrut să nu cântăm, dar asta nu me convenea nouă. La plecarea din curtea legiunii de jandarmi nu am cântat până am ajuns în centrul oraşului, unde este acum parcul, şi de aici am început să cântăm. Jandarmii ne-au somat să tăcem dar mai mult nu ne-au putut face fiindcă de acum ori mergem la tribunal ori ne întorceam înapoi la legiune era aceeaşi distanţă. Pe lângă aceasta nu ne puteau brusca fiindcă în clipa când am început să cântăm a apărut lumea ca din pământ, au umplut piaţa şi au mers alături de noi până la tribunal. Strada principală era plină de lume de la un capăt la altul. Jandarmii mergeu şi ei printre oameni, neputincioşi. Am intreat sub poarta tribunalului şi când ne oprisem ca să urcăm pe scări, pe rând, sus la etaj unde era procuratura, am auzit o voce care striga: „Şi tu dai, măi ţigane?” Era vocea profesorului Petraşcu Nicolae, candidatul nostru. Venea de la prefectură unde fusese pentru arestările din judeţ şi, în clipa când noi veneam să urcăm pe scări, a observat din spate, printre lume, un ţigan din oraş care voia să ne lovească. Când a auzit vocea profesorului acesta a luat-o la fugă, iar lumea striga după el. Jandarmii nu mai aveau grija noastră, fiecare îşi ţinea arma în braţe de teamă ca populaţia să nu îi dezarmeze. După identificare am fost depuşi la penitenciar.

Între timp a fost debarcat de guvern Goga-Cuza şi s-a instaurat dictatura regelui cu primul ministru Miron Cristea şi la Interne tot Armand Călinescu. Noi am fost puşi în libertate, pentru ca în toamna aceluiaşi an, în noiembrie, să fim judecaţi de Consiliul de război al Corpului I Armată Craiova.

A fost instituită starea de asediu şi cenzură. Căpitanul a fost arestat şi judecat în secret. Acest lucru s-a întâmplat din cauza lui Iorga. Acesta, înţeles cu camarila regelui, a criticat în ziarul „Neamul românesc” restaurantele legionare care deveniseră foarte populare fiindcă se servea bine şi ieftin. Căpitanul i-a scris lui Iorga că l-a respectat toată viaţa dar că e necinstit sufleteşte. De la aceasta, Iorga, în înţelegere cu camarila, l-a dat în judecată pentru calomnie, el fiind unul din demnitarii regelui. Căpitanul obţinuse paşaport pentru Italia dar s-au răzgândit stăpânii, i-au ridicat paşaportul şi l-au arestat pentru a-l judeca, urmând ca mai târziu să-l omoare. La procesul secret a luat parte unul din fiii lui Iorga care, când s-a întors de la proces, i-a spus tatălui său: „În urâtă afacere te-ai băgat, tată!” Evreii reuşiseră şi de data asta prin farmece cum a reuşit şi cu Estra şi Irodiada din Sfânta Scriptură. Procesul Căpitanului, deşi sectret, a fost tipărit şi l-am citit toţi pe ascuns.

După instalarea lui Armand Călinescu, fiincă patriarhul era numai un paravan, s-a făcut un plebiscit. Noi eram urmăriţi ziua şi noaptea de agenţii lor, pentru a afla ce gândim. Şedinţele de cuib le ţineam noaptea pe câmp, în anumite locuri. La una din şedinţe, înainte de plebiscit, am rămas înţeleşi ca în ziua prezentării să mergem câţiva de dimineaţă pentru a fi primii, ca oamenii mai slabi să prindă curaj, fiincă nimeni nu era de acord cu noua constituţie făcută în favoarea regelui. Am mers primul. Comisia în faţa căreia trebuia să votăm era compusă din părintele, preşedinte, primarul şi notarul. Când am intrat m-au întrebat dacă sunt de acord cu noua constituţie. Am răspuns „Nu”. Mi-au atras atenţia că acest „nu” va avea urmări grave, că voi fi trecut pe un tabel pe care va trebui să îl semnez. Preotul a spus: „Lăsaţi-l în pace că ăsta e tot contra.” După mine au votat toţi la fel. Ar fi urmat astfel tot satul dar autorităţile au oprit votarea şi au anunţat la Făgăraş cum merge treaba. Imediat a venit comandantul legiunii de jandarmi care a stat tot timpul în camera unde intrau oamenii să voteze şi întreba pe fiecare, el personal, dacă votează constituţia şi regele. La aţii le spunea: „Trăiască regele şi noua constituţie!” Unii i-au spus că regele poate să trăiască dar nu votează noua constituţie. Ce au raportat şi ce număr de voturi au fost pentru şi cîte contra nu a ştiut nimeni.

În vara anului 1938 am fost chemat în secret la Bucureşti unde m-am întâlnit într-o casă cu Pavelescu. Am rămas singur în casa în care am fost condus. La un moment dat a venit un camarad care trebuia să plece imediat, fără întârziere, la Giurgiu şi spunea că are nevoie de 50 de lei. Bazat pe cuvântul lui de legionar i-am dat cei 500 de lei pe care îi aveam la mine cu condiţia să îmi aducă restul imediat întrucât eu puteam pleca de acolo dintr-o clipă într-alta. A venit numaidecât cu restul şi a plecat. La câteva minute a venit cineva, m-a îndreptat spre Casa Mică în Calea Victoriei şi mi-a dat cei 50 de lei, desigur ştia că i-am dat. Cu toate că nu cunoşteam Bucureştiul, fusesem doar la înmormântarea lui Moţa şi Marin, am găsit biroul cu cei pe care îi căutam, erau dl. Roşianu şi dl. Rudeanu, care au fost curând împuşcaţi. Cu ei am discutat lucruri în legătură cu conducerea judeţului.

După câtva timp Comandantul Horia Sima a trimis pentru organizare pe ing.Gh. Clima, originar din Viştea de Jos. L-am sfătuit să se înapoieze la Bucureşti fiindcă sunt atâţia agenţi încât în două zile va fi arestat. La două săptămâni, când era să ne întâlnim din nou n-a mai venit. Mi-a comunicat că s-a simţit încolţit şi să facem noi cum vom putea pe timpul cât va fi plecat. A mers la Bucureşti unde a fost prins şi împuşcat. Tot în vara aceea a fost împuşcat prietenul meu Pavelescu cu care am fost în propagandă la Şinca Nouă şi arestaţi la Şinca Veche.

Când m-am întors de la Bucureşti de la Casa Mică tebuia să-l întâlnesc, pentru a-i comunica instrucţiunile, pe studentul Gheorghe Vornica din Vad, preşedintele studenţilor din Ardeal. Venind de la gară, pe şosea mă aşteptau jandarmii. Le-am dat bună ziua şi am stat de vorbă cu ei. Le-am spus că am fost la Bucureşti, la nişte rudenii pentru a cumpăra un pământ ce-l aveau în hotarul comunei chiar lângă pământul meu. Ajuns acasă am luat nişte haine rele şi căpestrele, chipurile să aduc caii acasă din stavă şi să merg la lucru. Jandarmii erau în primărie, vorbeau la telefon cu fereastra deschisă. Când am trecut, fără să mă uit spre primărie, i-am auzit spunând la telefon: „Acum trece cu căpăstrul în mână”. Nu ştiu ce au răspuns cei de la legiune, dar m-au lăsat în pace şi mi-am văzut de drum. Am mers prin pădurea Vadului care se mărgineşte cu hotarul comunei noastre şi acolo i-am întâlnit, după cum ne înţelesesem, pe Gheorghe Vornica şi Ioan Strănilu din Vad. Le-am comunicat cele aflate, am făcut fotografii şi ne-am despărţit.

La Bucureşti ar fi fost de dorit să mă întâlnesc şi cu Horia Sima dar mi s-a spus că e periculos.

La 10 septembrie am fost arestat împreună cu alţi făgărăşeni şi duşi la lagărul de la Vaslui unde erau în jur de 300 de legionari din toată ţara. Dl. Virgil Mateiaş era arestat mai demult şi dus în lagărul de la Miercurea Ciuc. La început am fost trataţi bine, dar pe măsură ce timpul trecea ne-au scăzut raţia până la înfometare. Acolo timpul era organizat de către ai noştrii. Erau ore predate de către un profesor. Eu am urmat limba italiană.

După cum am spus, în toamna anului 1916 când armata română a intrat în Ardeal la noi au dormit doi soldaţi care erau prieteni. Erau doi tineri voinici ce mi se păreau inteligenţi: Cucuietu Gheorghe din Bucureşti şi Marin Stan Bragadirean. O dată la apelul care se făcea în lagăr de către colonelul Bădescu care ne punea într-o parte şi când ne striga trebuia să trecem prin faţa lui în partea cealaltă, am auzit când a strigat Cucuietu Gheorghe. Mi s-a părut că mai auzisem undeva numele acesta şi m-am gândit unde. Seara mi-am adus aminte de soldaţii din 1916. Acum eram în 1938, deci după 22 de ani. A doua zi am fost atent când s-a făcut apelul şi când s-a strigat Cucuietu Gheorghe a ieşit din grupul nostru un hăldău voinic şi cu tâmplele albe. După apel m-am dus la el. Nu ne mai cunoştem, dar după ce i-am spus cine sunt şi-a adus aminte. Scăpase de război şi a făcut remarca: „Am luptat de am făcut România Mare şi acum nu avem loc în această Românie”. Nu putea protesta contra mişeilor de coducători în frunte cu beţivul de rege şi jidoavca lui.

În noiembrie am fost luat de acolo şi trimis legat, sub escortă, împreună cu Ioan Strâmbu din Vad, la Craiova. Acolo urma să se judece procesul celor întâmplate la Şinca şi Făgăraş. Închisoarea Craiova gemea de legionari, mai ales ţărani care erau majoritatea de la Făgăraş, studenţi şi elevi.

Comandantul închisorii era un maior, Mihalache, care la început s-a purtat rău dar până la urmă şi-a dat sema că cu răul nu face nimic şi şi-a schimbat atitudinea. De exemplu pe mine m-a dus la birou şi m-a ameninţat cu bătaia dacă mai răspund la salutul legionailor când ne plimbam prin curte. I-am răspuns că ştiu că un um care nu răspunde la salut este prost crescut şi eu nu vreau să fiu considerat asfel, mai ales că cei care mă salută sunt camarazii mei. La alte ameninţări cu bătaia i-am spus că nu mă sperie, că de la bătaie până la moarte este mult. Aici l-am cunoscut pe studentul la medicină Istrate Grigore pe care nu l-am mai întâlnit de atunci şi pe elevul Jaman care a fost împuşcat în 1939 când a fost împuşcat Călinescu. Erau amândoi din Slatina.

La această închisoare am stat două săptămâni întrucât la prima judecată nu veniseră martorii acuzării şi s-a amânat procesul. La ultima prezentare au venit ca martori ai acuzării un sergent major de la Şinca Veche, un plutonier de la legiunea Făgăraş şi un caporal de jandarmi. Preşedinte al consiliului de război al corpului I armată era colonelul Popescu Cetate, Comşa Regal Gelop. A fost citit actul de acuzare care era foarte încâlcit. Instanţa nu putea înţelege nimic din el întrucât erau relatate faptele petrecute la Şinca Veche şi cele de la Făgăraş între care erau intervale întinse de timp. Preşedintele mi-a cerut să spun cum s-au petrecut lucrurile. Eu am relatat exact aşa cum a decurs, tot tărăboiul. Apoi au venit martorii acuzării, care au încurcat lucrurile rău de tot. Pavelescu din Bucureşti a fost condamnat în lipsă la şase luni de închisoare. Noi am fost achitaţi.

Credeam că vom fi puşi în libertate dar am fost legaţi din nou unul de altul şi întorşi iar la lagărul de la Vaslui. Aici nu mai era atmosfera pe care o lăsasem, luaseră cărţile de citit şi caietele de însemnări şi fuseseră împuşcaţi 40 sau 42 de elevi şi studenţi, de sublocotenentul de jandarmi Ciugluţă. Într-una din zile au fost chemaţi câţiva dintre conducătorii noştri la comandament şi li s-a comunicat asasinarea Căpitanului nostru Corneliu Zelea Codreanu împreună cu cei 13 legionari. Când s-au întors în lagăr au dat ordin să ne adunăm în sala de sus. Nu ştiam despre ce era vorbe dar am observat că ei erau posomorâţi. S-a comandat „în genunchi” şi s-a spus Tatăl nostru. După aceea comandantul legionar Corneliu Georgescu a spus: „Camarazi, în clipa de faţă Căpitanul nu mai este!” În acel moment toţi ca unul am ţipat. Credeai că cineva a înfipt câte un cuţit în inima fiecăruia. După aceea ne-am împrăştiat toţi. Nimeni nu a dormit în noaptea aceea. La masă nu a mers nimeni. Trei zile nimeni nu a vorbit. Era ca un mormânt.

Eu am fost eliberat înainte de Crăciun împreună cu alţii, în jur de 100. Ne-au dat drumul pe socoteala noastră. Nu aveam bani. Pe mulţi ne-a împrumutat pictorul Mircea Basmala (care în timpul lui Antonescu a fost trimis pe front unde a murit). El a dat toţi cei 12.000 lei care îi avea la el. Când am ajuns acasă i-am trimis banii.

În martie 1939 am fost concentrat la batalionul 3 Vînători de Munte din Braşov, la unitatea unde făcusem şi armata ca activ. Era un timp urât cu lapoviţă şi ninsoare, cu un frig umed pe care îl simţeai până în măduva oaselor. Ajuns la unitate am fost repartizat de către biroul de mobilizare la Compania a II-a. La companie, pe sală, era un soldat evreu care chema pe rând pe fiecare dintre noii veniţi şi care erau încă civili, să treacă pe la el pentru a fi tunşi zero şi la fiecare îi lua un leu. Eu stam la o parte şi priveam cum acest fiu al lui Izrael găsise şi aici ocazia să ne pişte cu ceva. Văzând că eu nu mă înghesui ca oaia la tuns, s-a răstit la mine, întrebându-mă ce aştept de nu trec la rând. I-am spus că eu nu mă tund. El a zis că e ordinul domnului locotenent comandant de companie. În acest timp cât noi ne ciorovăiam a sosit comandantul de companie şi a întrebat ce este. Evreul cu maşina de tuns a spus că eu nu vreau să mă tund. Dânsul m-a întrebat care e cauza. I-am spus că eu, ca şi toţi ceilalţi tărani, acasă am purtat păr mare şi căciulă. Dacă mă tunde, fiind obligat, aşa cum e ordinul, să umblu cu casca de oţel pe cap în timp ce ninge şi burniţează, mă voi îmbolnăvi de sinuzită, poate mai rău, şi probabil unitatea nu doreşte acest lucru. După răspunsul meu, locotenentul a dat ordin să nu se mai tundă nimeni. Îi stricasem socoteala camaradului.

În vara anului 1939 a fost împuşcat, de către o echipă de legionari, Armand Călinescu, omul lui Carol, cel care era vinovat de asasinarea Căpitanului împreună cu cei treisprezece legionari. Atunci regele împreună cu Argeşanu cel care a urmat ca prim ministru după Călinescu (patriarhul Miron Cristea mersese la Paris şi zăcea bolnav) a ordonat ca în fiecare judeţ să fie împuşcaţi fără judecată un număr de legionari. Am fost arestat şi reţinut la postul Mândra împreună cu alţi legionari. De aici am fost duşi la Făgăraş unde au fost adunaţi cam 100 din tot judeţul. La cei mai mulţi li s-a dat drumul. Am fost reţinuţi cinci inşi: eu, Mija Iosif de la Comăna de Sus, Dorin Victor din Arpaş, Vasile Gheorghe din Viştea de Jos şi un student, Socol din Berivoi, pe care l-a luat imediat unchiul lui, maiorul Socol, care era primarul Făgăraşului. Pericolul trecuse. Comandantul legiunii de jandarmi a ezitat în primul moment iar în noaptea următoare a primit ordin să nu mai împuşte. Aşa am scăpat. S-a vărsat mult sânge atunci în ţară. Au fost omorâţi comandanţii care erau la Râmnicul Sărat, la Ciuc şi la Vaslui. Toată floarea generaţiei noastre.

A venit anul 1940. Eu eram concentrat la Bat. 3 Vânători de munte în Braşov şi eram furier de companie, când la una când la alta. În închisoarea din Braşov era dl. profesori Radu Gir, Traian Brăilean şi un făgărăşan, Tavi Popa. Legionarul Cârje Vasile din Viştea era şi el concentrat şi era la trăsura batalionului. Cum din întâmplare aghiotantul căpitanului sta undeva aproape, prin el le trimiteam aproape zilnic câte un sac de pâine. În acel an a murit tata. „Dumnezeu să-l ierte”. Eram concentrat şi lucram în birou cu comandantul batalionului dl. maior Vasiliu. A plâns şi el când a auzit şi mi-a dat drumul la înmormântare.

Au rămas acasă soţia, mama şi trei copii.

În toamnă am întâlnit pe dl. profesor Petraşcu şi el mi-a comunicat că la 6 septembrie se va da o lovitură de stat. În septembrie 1940 eram în concediu acasă.

La 3 septembrie a venit la mine şi m-a căutat în câmp elevul de liceu Buracu pe care nu îl cunoşteam. El mi-a spus să fiu cu oamenii mei în gara Bartolomeu la Braşov. Fiindcă eu ştiam că data loviturii era fixată pe ziua de 6 septembrie am crezut că e un agent care trage de limbă ca să afle dacă într-adevăr se pregăteşte acest lucru. Crezând că e o cursă nu am anunţat pe nimeni. Fiindcă eram în concediu dimineaţa am luat echipamentul militar şi am plecat să merg la Braşov. La gară jandarmii m-au arestat şi m-au ţinut două zile. Între timp se dase lovitura şi mi-au dat drumul. De la legiunea de jandarmi am mers direct la Braşov şi i-am găsit pe camarazii din Făgăraş încă acolo. Înmormântaseră un camarad care murise la lovitura de stat de la comanda batalionului 41 artilerie (Stada Lungă).

Eu am rămas concentrat până în noiembrie când am fost lăsat la vatră. Împreună cu Nicolae Maier am luat parte la inventarierea prăvăliei lui Som Genölb dar nu am stat până s-a terminat întrucât am fost numit casier la Federala Cooperativelor unde eram vicepreşedinte. Nu am apucat să iau în primire fiindcă a venit aşa-zisa rebeliune din 21-22 februarie.

În anul 1941 a trecut comandantul Horia Sima cu maşina spre Brad la familia soţiei sale şi a venit de ne-a felicitat şi pe noi. La sfântul Ion a venit prefectul Mateiaş cu maiorul Motora, comandantul legiunii de jandarmi să mă felicite dar i-am spus că pe maior nu îl primesc în curte că ne-a făcut necaz destul şi a plecat şi dl. Mateiaş cu el. Atunci a fost împuşcat în Mândra Costică Comşa, primarul din Sărata. A fost dus la spital unde l-am vizitat dar nu m-a mai cunoscut. A murit în aceeaşi zi.

În timpul rebeliunii i-am vizitat pe comandantul garnizoaniei militare Făgăraş, colonelul Bordan, pe pr. Protop Borzea, pe Virgil Mateiaş şi pe Emil Herseni. Am căzut de acord să stăm fiecare unde suntem, să nu vărsăm sânge românesc până vedem cum se dezleagă lucrurile la Bucureşti. Noi nu aveam legături telefonice. Deţineam prefectura. În timpul acesta a venit un ofiţer german de la garnizoana din Făgăraş şi ne-a spus că Horia Sima, Comandantul nostru, este ministru de interne în guvernul care se formase la Bucureşti. Noi nu ştiam nimic din cele ce se întâmplaseră la Bucureşti pentru că, cum am mai spus, nu avem legătură cu capitala. Întrucât nu putem verifica am crezut şi am dat drumul acasă la oameni. Eu am mai rămas la Făgăraş încă o săptămână ca să mă descurc de Federala Cooperativelor unde eram vicepreşedinte.

În timpul cât a durat guvernarea noastră cu Antonescu am fost o dată la Bucureşti unde am vorbit cu Comandantul Horia Sima şi cu profesorul Nicolae Petraşcu. Am luat cina toţi trei în casa domnului Ioan Protopopescu. Atunci am cunoscut-o şi pe doamna Sima. În ziua aceea fusese instalat prefect al poliţiei capitalei dl. colonel Zăvoianu acela care îl ascunsese pe Căpitan şi îl condusese la proces când fusese pedepsit Duca. Comandantul spunea în seara aceea că lucrurile merg prost întrucât seara se înţelege cu Antonescu într-un fel şi dimineaţa acesta nu se mai ţine de cuvânt, fiind influenţat de duşmanii noştri, care erau influenţaţi de agenţi străini.

Am fost la adunarea de la Bucureşti din octombrie, la Alba Iulia şi la înmormântarea eroilor de la Predeal.

După rebeliune am fost rechemat la Batalion la Braşov unde am avut administraţia de la campaniile de instrucţie şi marş şi mai mult la campania de garnizoană. După ce am venit la unitate m-am cazat la cazarmă şi nu am mai avut voie să merg în oraş. Dar abia am ajuns aici şi într-una din zile am primit un telefon de acasă prin care mă anunţa că pe Valerica, care era elevă la Gimnaziul din Făgăraş, o elimină din şcoală pe motiv că a luat parte la rebeliune. Era o răzbunare a doamnei Doboşan care era directoare şi la care nu mă mai dusesem de loc. I-am spus comandantului de companie că trebuie să plec şi dânsul m-a înţeles dar zis că dânsul nu ştie nimic dacă se află de lipsa mea. I-am promis că a doua zi la şapte voi fi în cazarmă şi nu o să afle nimeni nimic. Când am ajuns la şcoală, Valerica era în biroul directoarei şi plângea. Directoarea îi spunea că nu are ce face, că trebuie să o elimine. Eram foarte revoltat. I-am spus directoarei că pe mine ţara mă ţinea comcentrat fără lefă şi că de acasă îmi ia la rechiziţie cai, căruţă şi hamuri fără nici o plată, că eu trebuie să plătesc servitor, soţia fiindu-mi bolnavă, şcoala trebuie să o plătesc, şi colac peste pupăză mai dă şi fata afară din şcoală fără nici o vina. Am întrebat dacă aşa înţelege să se poarte cu cei care fac astfel de sacrificii pentru ţară. Până la urmă mi-a promis că o lasă în internat si că o elimina numai pe două săptămâni, dar în acest timp să înveţe şi să se ţină la curent cu lecţiile. Dar nu s-a ţinut de cuvânt, a eliminat-o. În anul următor am mutat-o la Sibiu, dar şi atunci mi-a făcut un rău. Fără să vadă copila, pe certificatul de şcoală i-a trecut pe margine cu cerneală roşie că a fost eliminată din şcoală pe motive politice. Mi-a părut rău că nu am aruncat-o pe geam să ajung la tribunal. Aş fi arătat cu dovezi că minte şi că în puţinul timp cât au fost legionarii la putere, ea îndemna elevele să se înscrie în Frăţiile de Cruce, ca după aceea să se poarte cu atâta brutalitate. De la Făgăraş am venit acasă, pentru ca a doua zi dimineaţă la ora patru să mă întorc la cazarmă. Dimineaţa, când mai aveam 100 m până la gară, trnul a plecat. Ce să fac? Îmi era necaz că o să păţesc ruşinea că nu o să fiu la timp la cazarmă. Am ieşit în şosea şi am încercat să opresc o maşină. După mai multe încercări, când nu mai aveam nici o speranţă, a apărut o maşina mică, cu doi ofiţeri germani. M-am postat în drum şi i-am oprit. Maşina era mică de tot. În spate, ofiţerii erau înghesuiţi, în faţă era un şofer civil, un sas, şi lângă el, un gemantan mare. Eram sigur că nu mă iau. I-am spus şoferului care e cauza pentru care sunt aşa de grăbit, el a vorbit ceva in germană cu cei din spate, s-a dat jos, a luat cufarul, mi l-a pus în braţe şi am luat loc lângă el. Am mers cu viteză mare şi am ajuns la timp. Am încercat să-i ofer şoferului ceva bani dar el a refuzat iar ofiţerii au râs. I-am salutat şi pe faţa lor am citit mulţumiri.

Între timp Antonescu a pregatit un plebiscit, ca să arate că toată lumea e cu el. La batalion legionari mai cunoscuţi eram eu şi încă doi sergenţi. Toţi trei ne-am înţeles ca la votarea care se făcea în cazarmă, când vom fi întrebaţi să raspundem toţi cu „nu”. Ştiam că nici un soldat nu îl agrea pe Antonescu, şi dacă noi vom îndrăzni să votăm contra, restul ne va urma.

Ofiţerii au simţit şi în ziua premergătoare votării, când veneam de la instrucţie, un locotenent l-a întrebat pe sergentul Roşu ceva face mâine. Acesta nu s-a putut stăpâni şi a spus că nu îl va vota pe Antonescu. Imediat ne-a chemat ajutorul de comandant pe toţi trei şi ne-a întrebat şi dânsul ce aveam de gând. I-am răspuns la fel. Ne-a luat cu binele, spunând că acest lucru va avea consecinţe grave pentru dânsul ca şi pentru noi. Am rămas pe poziţia noastră. Ca să scape de noi, pe mine m-a trimis la Tohan, unde era o gardă, să dau solda la soldaţi. Pe ceilalţi doi i-a trimis in delegaţie, pe unul la Predeal, pe celălalt la Sinaia. După câteva zile a venit la unitate colonelul Scârneci care în timpul plebiscitului a fost plecat. A adunat batalionul şi a ţinut un discurs în care a făcut aluzie la noi, că e un caz de indisciplină, că ar putea avea urmări grave dacă s-ar aplica legea. A dat dispoziţie să nu mai fiu lăsat la birouri, că sunt pedepsit.

La câteva zile după această hotărâre a venit la mine un soldat din Grid care m-a rugat să merg la adjutant pentru a căuta o cerere trimisă de soţia lui să fie lăsat câteva zile acasă la lucru, ea fiind bolnavă. El se interesa la birou de rezolvarea cererii, dar nimeni nu ştia nimic. I-am spus că am să merg, dar numai miercuri după masă, când ofiţerii nu vin la cazarmă. M-am dus miercuri, dar cum am început să caut în dosare a intrat colonelul. Eu l-am salutat şi am continuat să-mi văd de treabă. În birou mai era un sergent pe care colonelul l-a trimis după ţigări. Am crezut că l-a trimis ca să se lege de mine. Dar nu a zis nimic. Mi-ar fi plăcut întrucât ştiam că a fost la un regiment în Făgăraş unde era prieten cu nişte ofiţeri cu resentimente faţă de noi. Poate că din această cauză nu a provocat discuţia. Nu am mai avut ocazia să stau de vorbă cu el până în 1943 când am fost trimis pe front.

Între timp am aflat că a ajuns cărăuş, cărând pietriş, pentru că regimul nu i-a acordat pensie. În tinereţe fusese campionul României la schi la concursul din Cehoslovacia. A murit de cancer, la Braşov, după ce i se luase casa din Poiană.

Printre prietenii cu care am lucrat în timpul persecuţiilor din 1938 şi după aceea îl amintesc pe Gheorghe Vornica. Acest băiat tăcut şi luptător neînfricat care era preşedintele studenţimii din Ardeal m-a vizitat mereu în drumul său de la facultate spre satul natal şi la întoarcerea din sat. A terminat medicina cu „Magna cum laude” şi profesorul Haţeganu i-a spus: „Se obişnuieşte ca noi cei bătrâni să dăm tinerilor care păşesc în viaţa anumite sfaturi. Ţie nu avem ce să îţi spunem, tu ne-ai întrecut.” Ne-am întâlnit de mai multe ori prin Sibiu, unde se refugiase Universitatea din Cluj când s-a cedat Ardealul de nord. Într-una din ocaziile acelea l-am cunoscut pe profesorul de igiena, Moldovan. Acesta a vrut să-l cunoască pe viitorul socru al lui Ghiţă pentru că ţinea foarte mult la acest băiat şi i-ar fi părut rău să nu găsească o familie vrednică de el.

Cum reiese din rândurile de mai sus, într-una din zile mi-a făcut propunerea să se căsătorescă cu Valerica, fata mea cea mare. Eu nu m-am aşteptat la aşa ceva, ştiind că el putea să-şi găsească o fată cu carte multă şi cu avere (Valerica era la liceu la Sibiu şi avea numai 17 ani). I-am răspuns că ar fi bine să se mai gândească, că eu nu pot să-i dau mare lucru, doar ceva pământ şi mobilă, aceste nefiind pe măsura unei fete bogate.

În timpul războiului, după ce ocupasem Basarabia, basarabenii care făcuseră armata în armata română au fost chemaţi la concentrare. Cu ei s-au format detaşamente C.F.R. Un astfel de detaşament a fost şi în hotarul comunei Mândra, unde se făceau reparaţii la calea ferată. În anul 1942, un timp, am avut şi eu scutire de mobilizare şi am fost un fel de şef peste aceşti concentraţi. Printre alte discuţii i-am întrebat cum era sub guvernarea comunistă. Unii dintre ei, mai tineri şi mai inteligenţi, mi-au mărturisit că au dus-o greu. Eu le-am spus că nu cred că sunt sinceri. În timp ce mă contraziceam cu aceştia, unul, care era mai slab îmbrăcat şi mi se părea mai necăjit, s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu convingere: „Dumneata nu îi crezi pe tinerii aceştia deşi ei îţi spun adevărul. Să mă crezi pe mine, că înainte de a se ceda Basarabia eu am fost comunist. Când au venit ruşii, pe mine m-au pus un fel de şef peste o parte din satul meu. Mi s-a pus în vedere să fac programul de lucru pentru ca de a doua zi în fiecare seară să se raporteze ce s-a lucrat în ziua respectivă. Aveam puţină carte şi trebuia să mă necăjesc toată noaptea să fac programul pentru fiecare lucrător şi să raportez ce a lucrat. Tot timpul eram ca beat şi speriat fiindcă mi se spunea că dacă nu raportez cinstit or să mă împuşte. Când a venit administraţia română, neavând alte alimente, am făcut o mămăligă din puţinul mălai pe care îl mai aveam. Am vorbit cu nevasta (eram numai noi doi fiindcă nu aveam copii) spunând că e cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată în viaţa noastră. Eu nu am nici o avere, numai o căsuţă şi acum lucrez, ca şi înainte, cu ziua pe la alţii şi sunt foarte mulţumit că nu mă mai bate nimeni la cap în timpul liber şi mă simt fericit”.

A doua zi de Crăciun, de 26 decembrie 1942, am fost arestat şi trimis la lagărul de la Târgu Jiu. Eram în jur de 2 500 – 3 000 de oameni din toată ţara. Acolo i-am cunoscut prima dată pe comunişti. Am lucrat într-un atelier unde făceam căpestre pentru armată. Comuniştii erau în lagăr de mai mult timp. Ei lucrau în toate atelierele. La noi în lagăr a venit cineva şi a întrebat dacă vrem să lucrăm. Eu am spus că aş vrea. De câte ori am fost arestat am căutat să lucrez fiindcă mai făceam mişcare şi timpul trecea mai repede. Aşa şi acum, într-o dimineaţă au venit şi ne-au scos pe cei care am spus că vrem să lucrăm. Ni s-a arătat baraca unde să intrăm. Am intrat eu primul, şi fiindcă era de dimineaţă şi nu era lumină, cei care lucrau stăteau în mijlocul încăperii, în jurul unei sobe. Când am intrat am dat „Bună dimineaţa”. Cei de la sobă au răspuns morocănoşi, dar era unul la gem, mai aproape de uşă, ce citea dintr-o carte. M-am apropiat de el şi i-am dat şi lui „bună dimineaţa”. Şi acesta mi-a răspuns morocănos, peste umăr. Voiam să vorbesc cu el, doar nu venisem să stau ca mutul. L-am întrebat ce citeşte. Mi-a răspuns că dacă îmi spune, eu ştiu? Am întrebat de ce să nu ştiu.

- Fiindcă pe voi nu v-a lăsat să citiţi decât „Alexandria” şi „Visul Maicii Domnului”.

- Cine nu ne-a lăsat, l-am întrebat.

- Căpitanul acela al vostru, mi-a răspuns.

Atunci l-a întrebat ce ar zice dacă ar ştii că am citit „U.R.S.S.-ul azi” de Sahia şi cărţile cu tendinţă de stânga ale doamnei Pearl Buch. Mi-a spus că nu m-am convins de adevăr. I-am răspuns că aceea este numai propagandă. Între timp cei de la sobă au venit şi ei lângă noi. Am spus că în primul rând toate persoanele din „U.R.S.S.-ul azi” în fotografiile respective arată slabe, semn că trăiesc rău. După aceea, colhoznicii duc grâul cu carul şi îl aruncă într-o grămadă pe câmp. Asta e agricultură? Din acelele boabe bătute de ploi şi vânt ce poate ieşi? Că în ţările cu agricultură avansată cerealele se duc la silozuri, unde sunt vânturate şi uscate.

Aici în atelier am cunoscut pe un student şi pe un elev din Basarabia, Rudenka şi Guţan. Rudenka spunea că e din Labru, vestită pentru vinuri.

După ce am venit acasă din lagăr, pe la începutul lui mai am primit ordin de chemare, să mă prezint la unitate. Fiindcă aveam o scutire de mobilizare de la CFR, m-am prezentat la district cu ordinul. Acolo mi s-a luat picherul şi mi s-a spus să îmi văd de treabă. După o săptămână, alt ordin de chemare. L-am dus la secţia Mont CFR. Şi aici mi s-a spus să îmi văd de drum. După altă săptămână am primit mandat de aducere. Cu acesta m-am dus la comisia militară a regionalei CFR şi aceştia mi-au spus să îmi văd de serviciu că o fi o greşeală. Mi-am dat seama că se ţineau de capul meu. Între timp a venit în concediu de pe front de la unitatea de care aparţineam eu, bat. 3 Vânători de Munte, sublocotenentul Dobrin Silviu din Arpaş. M-am dus până la el şi i-am spus care este situaţia şi că probabil până la urmă va trebui să merg şi eu cu el. Dobrin spunea că el trebuie să se ducă neapărat la Bucureşti la Marele Stat Major ca să vadă care e cauza pentru care nu mai trimit ofiţer ca să-l schimbe, întrucât majoritatea ofiţerilor care erau la începutul războiului au fost schimbaţi (pe ei îi schimba Marele Stat Major, nominal). M-a sfătuit şi pe mine să nu mă las fiindcă aveam dreptate şi fiind contingent bătrân nu pot fi trimis.Dacă ajung acolo nu mai am şanse să scap fiindcă cei de acolo sunt trupe de sacrificiu. M-am dus deci şi eu la Bucureşti. Prin nişte rude am cunoscut un maior care lucra la secţia MSM transporturi, de care depindeam eu. Pe acesta l-am rugat să vadă care era cauza de mi s-a anulat ordinul de mobilizare la CFR şi dacă se poate să se revină asupra lui. Aceasta era de dimineaţă. Mi-a spus să merg acasă la el după masă. Când m-am dus nu m-a lăsat să intru nici în curte. A ţipat la mine zicându-mi că de ce nu-i spun cine sunt, sau vreau să mergă el pe front pentru mine. Am zâmbit şi am plecat. Eram legionar, şi noi trebuia să murim pe front ca străinii şi înstrăinaţii de ţară să trăiască liniştiţi.

Cât am stat la Bucureşti, am intrat în restaurant pentru a servi masa. La o masă mai era un sublocotenent de vânători de munte. L-am întrebat dacă pot sta şi eu la masa aceea. Mi-a răspuns că da. L-am întrebat de ce nu e vesel ca ceilalţi clienţi din local? Mi-a spus că se uită la aceşti gălăgioşi care nu ştiu ce îi aşteaptă, că armata de abia mai poate opri puhoiul rusesc. Era medic veterinar şi venea de pe front în concediu.

M-am întors acasa şi am aşteptat să mă ia jandarmii la rost din nou. Nu au întârziat. Au venit cu o adresă de la Comisia Militară CFR Braşov, care mă anunţa că mi s-a anulat ordinul de scutire pentru lucru de către M.S. Major şi trebuie să mă prezint la unitate. Ce era să fac? M-am prezentat la Batalion. Am amânat o săptamână pentru a merge împreună cu Dobrin. Acolo, deşi aveam prieteni la toate birourile, toţi se fereau de mine. Erau ameninţaţi de noul comandant – căpitanul Pârcălăboiu – că dacă mă protejează să nu merg pe front, o să-i trimită pe ei. Mi-au spus că în fiecare săptămână primesc urgentări de la M.S. Major.

M-am dus la biroul mobilizării unde lucra un sergent cunoscut, care văzându-mă că mă duc la el s-a speriat, în loc să se bucure. I-am spus că m-am înţeles cu Dobrin să mai stau o săptămână acasă şi pe urmă să plecăm împreună pe front, deci să mă mai amâne. Mi-a răspuns că numai căpitanul Pârcălăboiu poate face acest lucru şi deci să merg la el. Am coborât în curte, unde ofiţerii erau adunaţi în jurul căpitanului. M-am prezentat ca un militar. În clipa în care am spus că sunt sergentul Dan Ion nu am mai putut continua căci căpitanul a început să zbiere la mine: „Încă nu ai plecat, tâlharule? Tu trebuia să fi mort până acum!” Ce era să fac? Nici nu l-am mai salutat. I-am întors spatele. Am mers la sergent şi i-am spus să mă repartizeze la o companie, să plec pe front, întrucât nu mi am loc în ţară, că trebuia să fiu mort. Eram revoltat. Ca şi ceilalţi camarazi ai mei, cele mai curate suflete, trebuia să murim. M-a repartizat la Compania a II-a.

Când m-am prezentat la plutonierul major Stancu, care mă cunoştea şi m-a văzut cât eram de otrăvit, m-a întrebat ce am. I-am povestit ce am păţit cu căpitanul. L-am rugat să mai să mă lase să mai stau o săptămână, să plec cu Dobrin. Stancu mi-a spus să nu mă necăjesc, să stau până seara la el şi o să-mi dea un bilet de voie cu care o să plec acasă, să vin peste o săptămână, să mă îmbrace şi să plec cu Dobrin. Aşa am făcut.

Seara am luat biletul de voie şi am plecat din nou acasă. La gară mă aşteptau jandarmii, care, când m-au văzut tot civil au făcut o mutră acră. I-am întrebat dacă vor să vadă biletul de voie. Au răspuns că nu, că ştiu că am ca totdeuna. Le-am spus să nu fie supăraţi că peste o săptămână am să plec pe front.

Peste o săptămână am mers la Stancu şi m-a echipat. Am venit cu hainele civile şi dimineaţa cu trenul de patru am plecat spre Crimeea, fără să mai dau pe la batalion.

La plecarea de acasă, soţia, care era foarte credincioasă, mi-a spus să merg fără grijă, că o să mă întorc sănătos acasă. Pe faţa ei se citea atâta siguranţă. Înainte de a pleca am spus servitorului pe care îl aveam să se poarte bine cu soţia că iată eu plec pe front unde nu este glumă şi ea săraca e destul de necăjită. Dar când m-am întors acasă mi-a spus soţia că s-a purtat urât, a făcut numai ce a vrut şi a plecat înainte de a se împlini anul.

În gara Ploieşti, când m-am dat jos să schimb trenul m-a văzut din tren Dobrin, care acum venea de la Bucureşti. M-a strigat şi s-a dat jos. Era necăjit rău. Mi-a spus că la Bucureşti nu a făcut nimic şi că ofiţerul numit de M.S. Major să-l schimbe a intrat în spital şi nu are de gând să vină să-l înlocuiască şi că el va veni mai târziu, ce să facă?

La Tighina mi-a mai dat ceva hrană rece pe lângă cea luată de la batalion şi de acasă. Până la Bug aveam trenurile româneşti, de acolo erau germane. Pe drum am căutat să găsesc pe cineva de la divizia I Vânători de Munte. Când am făcut transbordarea la Bug în localitatea Golta, am întrebat un ofiţer de Vânători de Munte dacă nu e de la divizia I. Mi-a arătat un vagon unde zicea el că sunt un ofiţer şi un caporal de la 3 Vânători. Am mers repede şi am intrat în compartimentul lor. I-am găsit. Am făcut cunoştinţă. Nu erau entuziasmaţi de cunoştinţă. Am mers cu ei până am intrat in Crimeea. La gara Vladislavonca linia se bifurca. O parte mergea spre Cerci şi alta la Feodosia. Eu aveam ordin de serviciu pentru Feodosia, acolo se credea că voi găsi unitatea. Cei doi camarazi mi-au spus că unitaea e în Caucaz.

Când am ajuns în gara Vladislavonca, fără să mă anunţe din timp, ei s-au dat jos spunând că au trabă la Feodosia şi că rămân în gara respectivă pâna a doua zi la 11 când au trenul următor, iar eu să rămân în tren să merg la Kerci, de acolo să trec cu bacul la Tausan şi de acolo cu maşina până la front. După ce ei s-au dat jos m-am gândit că eu aveam ordinul pentru Feodosia şi prin urmare şi eu pot avea treabă acolo. M-am dat jos la repezeală dar pe ei nu i-am mai văzut întrucât era un întuneric de nu-ţi vedeai degetul. Cred că era camuflaj. Am mers la şeful gării care era un ofiţer german şi l-am întrebat de „soldat romanski”. Binevoitor, acesta mi-a arătat un drumeag şi am înţeles că pe acolo se găsesc soldaţi români. Am mers cam un km şi la un moment dat, în întuneric, m-a somat o santinelă. I-am spus că sunt în drum spre Feodosia şi că din gară am fost trimis aici la ei. M-a chemat înăuntru şi sub un şopuleţ, în fân, am întins foaia de cort, mi-am făcut un pat şi am dormit bine. Aici era un depozit de fân.

A doua zi am luat trenul şi am mers la Feodosia. Aici nu am găsit nici un soldat român. La gară erau câţiva soldaţi germani. Am întrebat de „soldaţi romanski” şi ei au umflat din umeri. Am mers în oraş dar nici aici nu am văzut nici un soldat român. Am întrebat din nou un ofiţer german. Acesta mi-a arătat, cu două degete făcute cruce, să merg înainte. Nu am înţeles nimic, dar după ce am mers o bucată de drum la intrarea unei case mari am văzut un fanion de cruce roşie şi m-am gândit că probabil e asta a spus neamţul. Am intrat, m-am suit la etaj, dar nu se auze nimic. La un moment dat mi s-a părut că aud voci într-un anumit loc. M-am îndreptat spre locul respectiv. Aici am găsit nişte surori, soldaţi şi ofiţeri. Fetele m-au întrebat dacă îmi este foame. Le-am spus că de când am plecat de acasă, de două săptămîni, nu am mânct mâncare gătită. Mi-au arătat nişte camere unde era fân pe jos şi mi-au spus că acolo pot dormi. Am întrebat dacă nu ştiu unde este unitatea la care trebuie să merg eu. Mi-au răspuns că nu ştiu, dar în clădire este un post de jandarmi şi poate ştiu ei. Am trimis după şeful de post. Nici el nu ştia dar mi-a scis pe ordinul de servici să merg la Carasub Bazar, poate e acolo. Şeful mi-a spus să stau, să merg seara la un film, ceea ce am şi făcut. A doua zi mi-a scris pe ordinul de servici să primesc de la un centru german de aprovizionare hrană rece pe trei zile. Acolo mi s-a părut că îmi dă cam mult şi am spus pe nemţeşte, cum am putut. Nemţii au râs şi mi-au arătat să iau tot de pe tijghea. Am pornit cu raniţa şi cu sacul de merinde şi am ieşit la şosea să iau maşina la Carsub Bazar. Am luat primul cmion care mergea în direcţia respectivă. Acolo am vizitat cele două cimitire, cel român şi cel german. Erau foarte îngrijite. Cel german era pe o coastă, în terase, cel românesc, pe şes. În cel românesc am căutat nume cunoscute. Nu am găsit nici unul. Erau toţi de la Divizia 18 Cavalerie.

De acolo am plecat la Simferopol. Aici am mers la frizerie şi m-am tuns. De aici m-am dus la nişte spitale să văd dacă nu cunosc pe cineva..

La un centru de informaţii am aflat că la un colhoz lângă Sinferopol ar fi permanenţa diviziei I Vânători de Munte. Am mers în capul oraşului şi am aflat o maşină de a noastră. Am întrebat unde merge. Şoferul mi-a spus că merge chiar acolo unde trebuia să merg şi eu. Am plecat împreună.

Ajuns acolo m-am dus la o clădire unde ni s-a arătat că ar fi comandamentul. Era o casă nouă, joasă, cu un coridor întunecos cu uşi în dreapta şi în stânga. Am auzit că într-o cămară joacă cineva table. Am ciocănit şi am intrat. Am găsit doi sergenţi TR. Am făscut cunoştinţă. Am jucat şi eu table cu ei. Le-am propus să rămân şi eu acolo, la un birou. Mi-au promis că vor vorbi cu „bătrânul” lor care era un colonel. A doua zi mi-au spus că au vorbit, şi colonelul a spus să mă lase să plec că cine ştie cine sunt. Am plecat la un alt birou, tot al permanenţei, la 2 km. Acolo am dat de un major bătrân, cam ramolit. Am făcut o glumă cu el. I-am spus că a zis colonelul să mă primească furier şi să trimită un băiat tânăr să mergă pe front. Dacă nu crede să meargă să-l întrebe pe „bătrânul”. Majorul a făcut o mutră speriată. Se vedea că nu se prea înţelege cu colonelul. Între timp a venit un locotenent care mi-a arătat de pe un deal, pe o vale mai multe sate mici. Printre ele era şi satul Pintilovca unde era permanenţa batalionului nostru, unde trebuia să ajung eu. Mi-a mai spus că a doua zi va trimite alimente şi pentru mine.

Am plecat peste câmp, de-a dreptul. Am ajuns întâi în satul Alexandruca. Pe străzile satului erau crescute buruieni şi iarbă. Numai pe mijlocul străzii era o cărăruie din care pleca alta mai mică la fiecare casă. Casele erau acoperite cu paie. Erau nespoite de ani de zile şi aveau aspectul unor case părăsite. Din unele curţi, care nu aveau porţi, ieşea câte o femeie sau un bătrân care păreau că vin din altă lume, zdrenţăroşi şi murdari. Biserica, fără geamuri, de departe părea un schelet de cal în picioare. La marginea satului era un fel de şop închis cu un gard şi pe el erau aruncate nişte paie. I se zicea atelierul colhozului. Am întrebat cum m-am priceput dacă ăsta e satul Pintilovca. Un rus bătrân mi-a arătat că acolo în vale este satul căutat. Am pornit la vale spre sat printr-o grădină unde fuseseră cultivate fasole, floarea soarelui şi crtofi. Am intrat într-o curte unde am întâlnit un soldat care spunea că e magazionier. Casa era compusă din trei camere format vagon. În curte erau două fete destul de solide pentru vârsta lor. Una zicea că e de 15 ani şi cealaltă de 17. Prima cameră era închisă numai cu scândură. Acolo se făcea şi tăiatul lemnelor de foc. În a doua locuia o femeie ce părea să aibă în jur de 50 de ani şi care stătea într-un colţ, cu candela aprinsă la icoană şi citea într-o carte de rugăciuni. Am dat bună ziua, femeia a răspuns şi a dat din cap. În ultima cameră, cea de la stradă, avea sergentul magazia. Am lăsat bagajul meu şi după ce m-am odihnit puţin am ieşit cu sergentul şi m-am prezentat unui subofiţer care era şeful permanenţei batalionului. În cele câteva zile cât am stat în sat, m-am interesat de locuitorii lui. Era puţină lume. Copii nici nu am văzut, erau numai femei. I-am întrebat pe ai noştri care e cauza de erau numi femei. Unde sunt bărbaţii lor? Localnicii spuneau că în urmă cu 7 – 8 ani a venit duba şi i-a luat pe toţi oamenii valizi şi de atunci nu se mai ştie nimic de ei. Nu s-a mai întors nici unul.

Satul era cam de 50 – 60 de gospodării. În timpul cât am stat aici a venit şi Dobrin din concediu. După câteva zile a venit un camion cu un locotenent, şeful aprovizionării batalionului, ne-a luat şi pe noi şi a plecat spre front. O noapte am poposit la Sinferopol. Camarazii care aveau prieteni în oraş m-au găzduit la o femeie bătrână. Părea o femeie inteligentă, dar cum nu ştiam limba rusă nu ne-am putut înţelege. Am dormit pe podea, acoperit cu foaia de cort. Fiind vara nu mi-a fost frig. Mai târziu, noaptea, a venit aici un civil voinic, părea un om cu carte, poate fiul acelei femei. A vorbit cu femeia, s-a uitat la mine şi pe urmă a plecat. Dimineaţa, femeia mi-a dat un ceai fără pâine. Pâine aveam eu. I-am mulţumit şi am coborât în stradă, am căutat camarazii cu camionul şi am plecat mai departe. Eu eram străin, nu vorbeam nimic decât priveam. Ceilalţi veniţi din concediu cunoşteau satele de părea că sunt de acolo.

Când am intrat într-un sat din Crimeia s-a luat după noi toată lumea, bărbaţi, femei şi copii. Când am ajuns în mijlocul satului, maşina a oprit. Era tot satul în jurul nostru. Toţi vorbeau româneşte şi întrebau de soldaţii noştri de pe front, ce mai fac, sunt sănătoşi? Au început să aducă pachete, în care nu ştiu ce era, poate fructe sau dulciuri. Pachetele erau învelite în pânză albă pe care era scrisă adresa cu creion chimic. Seara am fost la un tătar, primarul, care ne-a cinstit cu vin din belşug.

Am plecat spre Kerci, unde am fost îmbarcaţi cu maşina pe bacuri germane. Ne-au dat plute de salvare. Pe bacuri erau postate mitraliere antiaeriene. Am trecut la Tamen care e pe partea caucazianaă a strâmtorii Kerci. De acolo mai departe, spre front. Pe drum am observat că Dobrin, singurul care mă cunoştea, se cam păzea de mine. Am căutat să-l ocolesc şi eu. Nu era prima dată când observam că oamenii se feresc de mine. Mai ales intelectualii.

Când am ajuns la trenul regimentar care era la circa 20 de km depărtare de front, mi-am luat raniţa în spate şi am plecat pe drumul pe care mi-l arătase un camarad. După câteva sute de metri am auzit dintr-o vale cu tufişuri că ma strigă cineva pe nume. Am rămas surprins şi m-am îndreptat înspre acolo. În faţa unui bordei am dat de locot. Banea Gheorghe, învăţător din jud. Galaţi. Îl avusesem comandant de pluton la Braşov. I-am spus că cei de la batalion nici nu ştiu unde sunt cei de aici, că pe mine m-au trimis la Eudosia, în Crimeia.

Am făscut o baie într-o vale care era mai seacă. Munţii Caucazului nu au izvoarele puternice cum au Carpaţii noştri. Mi-am spălat rufele şi a doua zi am plecat cu trenul de luptă care era cam la 5 – 6 km în spatele frontului. Acolo era comandant maiorul Grecescu. Am găsit aici un prieten de la Turda, cu care fusesem închis la Târgu Jiu, agronomul Rotaru. La plecare, locotenentul Banea mi-a spus că a doua zi va merge la trenul de luptă plutonierul său şi îi va spune să mă ceară de la maiorul Grecescu la compania de comandă, unde era dânsul comandant. Însă a doua zi, fiind chemat la maior, când am intrat mi-a spus: „Compania cercetare şi imediat în prima linie!” În alt loc mai rău nu avea unde să mă repartizeze. Secretarul lui era un sergent TR, Gaia Gheorghe din Săcele, jud. Braşov, pe care îl cunoşteam de la Braşov, unde era furier la serviciu îmbrăcăminte. Era un om răutăcios şi fără prieteni. Eu nu m-am înţeles nici o dată cu el. Cred că el mă descrisese în culori negre la maior. Am făcut stânga împrejur şi nu am salutat, nici nu i-am mai spus nimic maiorului, revoltat de felul cum m-a primit şi m-a expediat.

Am plecat prin pădure să caut trenul de luptă al companiei de cercetare. Aici, în pădure, am dat de serg. Olteanu din Braşov. Am făcut cunoştinţă. L-am întrebat de plutonierul major şi mi-a spus că nu e pe acolo. M-am îndreptat spre un bordei unde era sergentul Ilinca, furier şi magazionier al companiei. De abia am făcut cunoştinţă, că sergentul s-a şi exprimat către ceilalţi soldaţi: „Ăsta e unul din cei care au luptat în str. Romei”. Eu m-am întors la el serios şi l-am întrebat de unde ştie unde am luptat în rebeliune. L-am lăsat fâstâcit şi am plecat la serg. Ilinca să-mi dea echipamentul pentru front: armă, cască, mască, costume ş.a. Eram foarte nervos, părea că toţi mă duşmănesc. După ce mi-a dat lucrurile, sergentul mi-a cerut inventarul de la Braşov şi a trecut în registru şi hainele primite de la Braşov. Mi-a cerut să semnez. Cum eram nervos, i-am spus că nu smnez de două ori pentru acelaşi lucru. M-am depărtat puţin în pădure şi m-am aşezat lângă un copac să mănânc ceva. Eram cătrănit. În acelaşi timp a venit plutonierul Pavel, care era cu administraţia companiei şi mi s-a adresat: „Dumneata eşti dl. Dan?” I-am răspuns: „Eu sunt, ce vrei?” El a zis: „Mi-au spus băieţii că ai avut discuţii cu ei.” I-am spus: „Pleacă de aici!” şi am întins mâna după armă. I-am spus o înjurătură adăugând că o să trag în ei şi plec la ruşi că sunt numai colea. Noaptea am dormit singur lângă copac, fără să mă mai supere nimeni. A doua zi am plecat singur la drum spre front, fără a mai vorbi cu cineva. Mi s-a spus să merg în munţi pe valea Dolgaia. Pe drum am întâlnit o femeie pe care am întrebat-o: „Kuda Dolgaia?” femeia mi-a răspuns în româneşte şi mi-a arătat drumul spre unitate. Am rămas surprins şi am întrebat-o de unde ştie româneşte aici în munţii Caucaz. Mi-a răspuns că e moldoveancă, că e din satul Moldovanscaia pe care mi l-a şi arătat. Regret că nu m-am dus să-l văd.

Am plecat mai departe gândindu-mă unde i-a aruncat soartea pe aceşti români. Sigur, erau foşti ciobani de pe la noi, poate de la Sibiu. Cum mergeam pe drum, înaintea mea era un piept de deal mai mare. Un neamţ cu patru cai la carul încărcat cu muniţie a urcat până în mijlocul dealului şi nemaiputând urca venea cu căruţa înapoi. Când m-am apropiat de el tocmai pornea din nou. Eu am fugit repede şi când a oprit carul am pus un bolovan la roată. Nu a mai venit la vale. Neamţul a spus: „Gut, gut!” şi nu ştiu ce a mai spus pe limba lui. A pornit din nou şi a oprit în deal. M-a întrebat prin semne unde merg. I-am arătat indicatorul la care mergeam. Mi-a făcut semn să mă urc în car. M-am suit. După o bucată de drum, neamţul a oprit şi mi-a arătat că el o să o ia la stânga, eu să merg înainte. M-am dat jos, ne-am salutat şi am plecat mai departe. Dimineaţa, după o noapte de odihnă, când am plecat de la trenul de luptă m-am gândit că de când sunt aici pe front nu mi-am făcut nici un prieten, ci numai duşmani. Am socotit să-l caut pe colonelul Scârneci, comandantul batalionului, cu care mă cunoşteam de la Braşov unde avusesem şi cu el un mic conflict. Voiam să constat cu ce ochi mă vede el. Mergând înainte la o gură de vale mai mică văd un soldat ce era în post. L-am întrebat de la ce companie e. Mi-a indicat compania. L-am întrebat unde crede el că l-aş găsi pe colonelul Scârneci, la care soldatul mi-a răspuns că e înainte la 500 m. Am lăsat bagajul la el şi am mers înainte. L-am găsit pe colonel în spatele unei stânci în care avea un adăpost. Era la o măsuţă mică cu colonelul Ghiorghiu de la Batalionul 2. Erau cu câte un păhărel de vin în faţă. Când m-a văzut a început să râdă şi mi-a spus: „Cum ai stat tu până acum în ţară. Te aşteptam de mult. Mai am destui ca tine. Voi nu aveţi loc în ţară, voi aici la moarte.” Mi-a mai spus că nu e de mine acolo. Că aici, pe stâncuile astea, are nevoie de oameni tineri. I-am spus că maiorul Georgescu m-a repartizat în prima linie. M-a întrebat intrigat: „Atunci tu ce vrei?” Am răspuns că el e comandant şi că să facă cum crede el că e bine. Mi-a spus: „Du-te la companie, acolo ai să găseşti un comandant, Itu cu care ai să te înţelegi bine. Când o să te saturi, să vii să-mi spui să te trimit înapoi.” Mai târziu, când au venit pe front în inspecţie generalul Şteflea şi generalul Pantazi, şeful Marelui Stat Major şi ministru de război i-am cerut d-lui colonel Scârneci să mă scoată la raport la cei doi pentru a le arăta nedreptatea ce mi se făcuse cu trimiterea pe front. M-a sfătuit să-i las în pace, întrucât dânsul va fi schimbat de pe front, şi când va merge în ţară mă va lua şi pe mine.

M-am întors înapoi la santinela unde lăsasem lucrurile şi m-am îndreptat spre companie. Am găsit pe valea aceea mai întâi adăpostul cu agenţii de legătură şi telefoniştii, care m-au îndreptat la adăpostul căpitanului. M-am prezentat la dânsul şi după ce i-am spus de unde sunt mi-a spus că a avut şi dânsul la Şcoala Militară un coleg cu numele Ciora din satul Dridif – Făgaraş. I-am spus că am cunoscut un locotenent în rezervă Ciora care era învăţător, deci sigur nu era colegul dânsului, acela fiind ofiţer activ. Dl. Căpitan mi-a spus că mă repartizează la un făgărăşan la plutonul doi. Nu mi-a spus unde. A chemat ordonanţa şi i-a zis să mă ducă la comandantul plutonului doi. Când am intrat în adăpostul comandantului plutonului m-am pomenit faţă în faţă cu sublocotenentul Dobrin cu care venisem de la Pintilovca de lângă Sinferopol. A rămas surprins şi când am rămas singuri m-a întrebat dacă eu m-am cerut la dânsul. I-am spus că poate să fie fără grijă că eu nu am spus nimănui că îl cunosc şi că am ajuns întâmplător acolo. Fără multă vorbă m-a repartizat la grupa II şi mi-a spus să mă prezint la sergentul Fulga. Ordonanţa dânsului m-a condus la adăpostul grupei. Pe front nu avea nimeni grade aşa că atunci când am ajuns la palatul grupei am întrebat care este sergentul Fulga. S-a prezentat un tânăr mărunţel. M-am prezentat şi eu, sergent, şi i-am spus că din acel moment sunt comandantul grupei. Soldaţii m-au primit cu urale şi bun venit fiindcă şi eu m-am prezentat vesel. Nu am observat când a plecat sergentul, dar după câteva minute de la sosire, când eu eram de vorbă cu soldaţii, a venit la mine sergentul Fulga şi mi-a spus că mă cheamă sublocotenentul Dobrin. M-am înapoiat la Dobrin care m-a primit râzând şi m-a întrebat de ce fac glume de acestea că Fulga s-a dus la el supărat şi i-a spus că eu i-am luat comanda. Am uitat să spun că atunci când m-am prezentat la căpitan i-am spus că eu nu sunt pregătit de război întrucât în cei trei ani de concentrare ca activ am fost tot pe la birouri şi că nu pot să-mi iau răspunderea de a duce şi pe alţii la moarte până nu mă acomodez eu cu această sdituaţie. Atunci sublocotenentul Dobrin m-a trimis la secţia de Brand de 60 unde era comandant sergentul Antonescu. Am repetat gluma dar sergentul Antonescu a prins mişcarea şi cu toţii m-au ridicat în sus manifestându-şi bucuria şi mi-au urat bun sosit în mijlocul lor. Secţia era compusă din sergentul Antonescu din Râmnicul Sărat, comandant, caporalul Săvescu, fost chelner la Capşa în Bucuraşti, fruntaş Mărgăritescu Driston din Câmpul Lung Muscel, fruntaş Gârneaţă, blănar din Craiova, fruntaş Bindea, zugrav din Braşov. M-am înţeles foarte bine cu ei. În prima săptămână nu am intrat în tura de posturi duble montate noaptea. Spuneau că întâi să mă acomodez cu situaţia.

În aceeaşi zi, când discutam cu camarazii una şi alta, a început un bombardament strajnic. Eram cu toţii în bordei. Bordeiul era făcut în coasta unui munte. Avea trei pereţi în pământ şi unul, cel din faţă, era înconjurat de gard umplut cu pământ. Sus de tot, sub streaşină era un gemuleţ de o şchioapă. De asemenea avea o uşă îngustă, la mijloc. Am pus imediat burta la pământ în adăpost. În timp ce artileria bombarda, ne-a intrat pe geam o schijă. Eu le-am zis ceva de mamă la ruşi că ne-au spart geamul. Băieţii au râs cu poftă. Aici aveam o dispoziţie bună. Nu puteam fi atacaţi din cauza munţilor. În dreapta era batalionul 2 iar în stânga batalionul 25 care era veşnic în atac şi contraatac. Aveam în faţă oraşul Crimscaia. În timpul liber mai jucam table şi cărţi.

Într-o zi m-am dus la sublocotenentul Dobrin ca să-i cer vreo carte şi cum nu l-am găsit m-am dus la căpitan unde spunea ordonanţa că ar fi. Când am intrat la dl. căpitan m-a întrbat ce doresc. I-am spus că îl caut pe dl. sublocotenent ca să-mi dea o carte de citit. Căpitanul i-a spus sublocotenentului să caute în lada lui de campanie, că el are cărţi din colecţia „12 lei” şi să-mi dea de acolo. Nu ştiu ce mutră oi fi făcut, dar căpitanul m-a întrebat ce este. I-am spus că aş citi o carte mai bună, nu din colecţia lui Ignat Herţ. Căpitanul s-a înroşit. Mi-am dat imediat seama că l-am jignit. Dar Dobrin m-a scos din încurcătură. M-a luat de braţ şi mi-a zis că îmi dă el ceva. După ce am ieşit afară m-a întrebat de ce nu am grijă, că l-am jignit pe căpitan. I-am spus că mi-am dat seama imediat. Mi-a dat „Viaţa lui Luther”, o carte care mi-a plăcut. Băieţii cu care eram la Brand mi-au spus că i-a întrebat căpitanul pe câte unul cum se împacă cu mine. În altă zi mi-au spus agenţii de legătură că le-a ordonat căpitanul ca să treacă mai întâi pe la el corespondenţa care vine pentru mine de acasă ca şi cea pe care o trimit eu. Eram urmărit şi ca legionar şi pentru cele spuse de mine la trenul de luptă.

În timpul cât era linişte mai făcem trageri la ţintă. La prima tragere i-am spus căpitanului că văd cam slab la distanţă. Dar la tragere nu ştiu cum s-a făcut că au intrat toate cartuşele în ţintă. „Vezi”, a zis căpitanul, „ziceai că nu vezi bine”. Eu i-am răspuns că poate au mai băgat şi vecinii.

După câtva timp am schimbat poziţia. Ne-am mutat în dreapta văii pe care era încălecat frontul batalionului nostru. Aici a trebut să facem adăpost din nou. Am săpat mai în rocă. Am făcut adăpost cu capac din trei rânduri de copaci cu pietriş săpat din stâncă drept umplutură între ei. În timpul cât am stat aici am primit ordin să trimit doi dintre noi în stânga noastră să facă legătura cu unitatea germană situată la 3 km de noi. A plecat caporalul Săvescu şi fruntaşul Mărgăritescu. Au ajuns în apropierea nemţilor şi noaptea au dormit în pădure. A doua zi au început să sape ca să-şi facă o cazemată, un adăpost. Aveau la ei topor, joagăr, târnăcop şi lopată. Nemţii au observat şi au venit la ei. Prin semne au aflat ce vor să facă ai nostri. Imdiat au venit mai mulţi nemţi şi, la repezeală, au construit adăpostul. În prima zi au venit şi au luat mâncarea şi pâinea de la noi, după aceea nu i-au mai lăsat nemţii, au luat masa cu toţii.

În timpul cât am stat pe poziţia nouă trebuia să facem tranşee înapoi, care, după cum am observat mai târziu erau necesare pentru retragere. Soldaţii au început să se plângă că faţă de munca pe care o făceau, masa de la 12 care se gătea la trenul de luptă era tot mai slabă. Dimineaţa şi seara aveam hrană rece şi fiecare pluton avea două cazane, într-unul se fierbea ceai şi în celălalt cafea. Zahărul îl primeam fiecare în meniu la cinci zile. Căpitanul ne-a adunat pe toţi şi s-a hotărât ca unul din noi să mergă la trenul de luptă cu misiunea de a prelua alimentele de la cei ce le aduceau în fiecare zi de la divizie şi să asiste la punerea lor în cazan. Dar cine să mergă? Fiecare ar fi vrut să mergă el. Am amânat hotărârea pentru a doua zi ca să ne înţelegem pe cine să propunem. Eu nu prea vorbeam întrucît eram mai nou. A doua zi cînd a întrebat căpitanul n-a răspuns nimeni. Cum am spus, fiecare se aştepta fie propus el. Atunci căpitanul m-a propus pe mine spunând că de cînd sunt cu ei probabil s-au convins cu toţii că sunt un om corect şi pe lîngă asta sunt şi cel mai bătrîn. Am cerut de la căpitan un bilet către sergentul major şi am plecat. Cînd m-am prezrentat cu biletul la plutonierul Pavel, acesta a izbucnit în ameninţări spunînd că el nu permite unui sergent să-l controleze. I-am spus că ştiu un lucru şi-mi fac datoria. Dacă a văzut că nu merge cu răul m-a luat cu binişorul. Avea şi o rusoaică cu un copil. M-a luat în bordei cu Maruşca, cu ceva băutură şi a încercat să mă convingă să trăim în pace şi în bună înţelegere în folosul la toţi trei. I-am spus că puteam fi prieteni, dar că am să-mi fac datoria. Din prima zi cînd au fost puse toate alimentele în cazan, de-abia a putut fierbe mîncarea de groasă ce era. Băieţii pe poziţii au fost foarte mulţumiţi.

Tot la două-trei zile mă duceam şi eu cu bucătăria pe poziţie. Îmi era dor de cei de acolo. De cîteva ori ne-a apucat un bombardament pe vale, de a trebuit să tragem la adăpost. De altfel totdeuna s-a plecat astfel încât să ajungem înainte de ora 11 pe poziţie, întrucît după această oră începeau ruşii să bată valea cu artileria.

Înainte de 15 septembrie am fost chemat pe poziţie de către căpitan şi mi-a comunicat că să-mi iau două-trei căruţe de la trenul de luptă şi să încep să car echipamentul greu de pe oameni, să-l duc la trenul de luptă şi de acolo alte căruţe să-l transporte la trenul regimentar. Am început cu securi, tîrnăcoape, joagăre, lopeţi, pături, raniţe şi am continuat pînă au rămas soldaţii cu arma şi sacul cu merinde. Când am terminat au început retragerea din capul de pod Cuhan. Aveam însărcinarea ca în tot timpul retragerii să iau alimente pentru oameni. Mi aveam şi grija să iau corespondenţa care venea de la batalion. Pentru toate aceste treburi aveam câţiva agenţi de legătură şi câteva căruţe sub comanda mea. Plutonierul, în care căpitanul nu avea nici un fel de încredere, a dispărut şi nu l-am mai văzut decît peste o lună. Cînd am ajuns la trenul regimentar, colonelul a chemat populaţia din sat şi le-a dat grăunţele rămase.

După ce am ajuns în câmpie a luat poziţie în faţa ruşilor motorizata germană. Noi ne retrăgeam noaptea şi ziua stăteam la adăpost. Noaptea ne-a urmărit aviaţia rusească, dar era slabă, lăsau nişte rachete cu paraşută care nu luminau aproape de loc. În timpul retragerii am avut noroc de un timp uscat şi cu lună. Veneam tot timpul înaintea batalionului, cu maiorul ajutor şi cu locotenentul Mândrea, profesor din Sâmbăta de jos – Făgăraş. A fost un drum placut, profesorul avea darul povestirii. Înainte de a trece în Crimeea, am tras la un port secundar, Fişerai, la răsărit de Taman, unde ne-am îmbarcat şi am trecut la Kerci. Aici am stat într-un parc pentru ca soldaţii să dea apă la cai. M-a găsit un prieten din Şinca Veche, Goilă, care mi-a dat câteva pâini fiindcă de cinci zile nu găseam centrul de aprovizionare şi am rămas fără alimente. Tot el, văzîndu-mi bocancii slabi şi ştiind pe unde trecuse în oraş un depozit de echipament german devastat, s-a dus şi mi- adus o pereche de bocanci noi.

Am continuat drumul pînă într-un loc unde am aşteptat trei zile la sosirea eşalonului. Era un loc înconjurat din toate părţile de dealuri, la mijloc era o cultură de tutun. La un moment dat am văzut compania venind, în frunte cu căpitanul călare. Toţi am fugit la ei. Erau camarazii noştri cu care am împătrţit greutăţile războiului şi nu ne văzusem de o lună. Dintre toţi, eu am rămas mai în urmă în lanul de tutun. Ceilalţi au ajuns înaintea mea şi căpitanul le-a spus: „Nu dau mâna cu nimeni până nu vine Dan! Vreau să dau prima dată mâna cu el.” După ce a dat mîna cu mine a descălecat şi mi-a zis: „Datorită dumitale noi toţi suntem sănătoşi şi zdraveni. Am primit tot timpul muniţia şi alimentele la timp.” În timpul retragerii au fost răniţi doi inşi de un cal.

De acolo am plecat spre Aluşta pe litoralul mării. În timpul retragerii am făcut şi pe furierul companiei. Pe drum, într-una din zile au venit camioanele diviziei, au luat trupa şi au dus-o pe poziţie la Aluşta. Noi, cu trenul de luptă şi cu trenul regimentar, am mai întârziat pe drum câteva zile. Când am ajuns, căpitanul mi-a arătat cantonamentul şi birourile. A stabilit biroul lui, al meu şi al plutonierului. O cameră pentru mine şi două pentru telefonişti şi agenţi. După vreo două zile m-a întrebat cum mă simt în cantonamentul ales de el. I-am răspuns că băieţii cântă şi petrec toată noaptea. Deşi mie îmi place petrecerea, câte o dată parcă mi-ar plăcea să fie linişte, să mai citesc şi eu câte ceva. A chemat ordonanţa şi i-a spus să mă ducă unde a fost el prima dată. În cartierul tătărăsc unde m-a dus casele erau clădite cu spatele la un deal şi parterul da în strada din faţă, iar etajul, în strada din dos cum era la nivelul etajului. Aici erau trei camere. Într-una era nişte harnaşament al companiei, iar celelalte două erau pentru mine. Într-o cameră era un bufet cu furnir din lemn de cireş, două scaune şi un pat de fier. M-am instalat şi m-am culcat. Am dormit bine, liniştit, până la ziuă. Spre surprinderea mea, pe la şase dimineaţa, când eu eram încă în pat, am auzit un glas de femeie care cânta un cântec de dragoste care se cânta pe atunci la radio, „La Crimeea peste mare, măi dorule, măi”. Cânta foarte frumos. M-am dat jos din pat şi m-am dus în balcon de unde am văzut în curte o tătăroaică tânără şi am întrebat-o: „Dumneata cânţi?” Mi-a răspuns: „Da”. Am intrat în casă şi m-am aşezat din nou în pat. Ea a început o romanţă, „A plecat un tren din gară”. Cânta tot aşa de frumos. Pe urmă a venit în casă. Am întrerbat-o de unde ştie aşa de bine romîneşte şi mi-a zis că de la soldaţii noştri. Bărbatul ei era retras cu ruşii. Cu ea era mamă-sa care nu ştia o boabă româneşte şi două fetiţe la care le mai dam câte ceva dulciuri. Le dam să ia de la cazan porţia mea pentru ele fiindcă eu luam masa la casa ostaşului german, unde cu o marcă primeam la prânz trei feluri.

Între timp a venit furierul din concediu şi i-am predat lui serviciul. Eu, cum spunea căpitanul, am rămas fără slujbă. În acst timp făceam plajă şi baie. După câtva timp am fost mutat la garnizoană, pe lângă garnizoana germană. Pentru a mă înţelege cu nemţii aveam ca interpret pe un sas. Aici m-a găsit dl. profesor Rogozea, care era locotenent la un regiment de artilerie. Am mai fost comandant la un pluton care era într-un cartier lângă noi spre marginea oraşului, unde soldaţii o cam luaseră razna. Nu mai ţineau cont că suntem pe litoral de pază şi nu respectau camuflajul. Petreceau tot timpul cu femei şi muzică.

Când am mers acolo, am dat ordin ca după ce se înserează să nu mai umble nimeni pe stradă, că cine mai circulă va fi împuşcat fără somaţie. I-am chemat la mine pe soldaţii mai în etate, am pus patrule în tot cartierul şi le-am spus că atunci când simt că umblă cineva pe stradă să tragă în sus şi să avertizeze. În prima noapte au prins doi tătari beţi. I-au dus la comenduirea pieţii, unde au fost închişi până a doua zi. A doua seară am prins un băiat rus la o femeie. L-am expediat afară din oraş. Pe urmă am avut linişte în cartier.

În Crimeea toată lumea ştia româneşte. Copii, dacă te întâlneau, cereau ţigări şi se certau între ei în româneşte. Cât am stat acolo nu am văzut nici un om îmbrăcat ca lumea, doar rar câte o femeie cu un pardisiu mai curăţel. Copii, îmbrăcaţi rău, erau murdari şi plini de eczeme.

Am mers de mai multe ori la casa unde era cazat colonelul, la o doctoriţă rusoaică. Femeia avea cam 45 – 50 de ani, iar soţul ei, doctor, era retras cu armata rusească. Dintre alte lucruri discutate cu ea, i-am spus că pe unde am umblat, prin oraşele din Crimeea, am văzut palate frumoase ridicate cu regimul ţarist, dar nu am văzut ceva nou construit de comunişti. La acestea ea mi-a raspuns „Doamne! Comiuniştii nu au făcut nimic, numai au stricat”.

Cam pe la începutul lui noiembrie am fost anunţat de la comandamentul batalionului de către un prieten, prin telefon, că pleacă acasă, colonelul. M-am dus la căpitan şi l-am întrebat dacă e adevărat. Mi-a răspuns că pleacă şi că ştie că m-a promis că mă ia şi pe mine, dar el crede că a făcut-o din diplomaţie. Deşi era noapte şi camuflaj, şi la fiecare colţ de stradă te soma o santinelă, am reuşit să ajumg la locuinţa colonelului. Când am intrat pe sală, am găsit ordonaţa făcând bagajul. L-am întrebat dacă dl. colonel e acasă. Dânsul mi-a cunoscut vocea, a ieşit din cameră şi mi-a spus că a uitat de mine. Să mă duc a doua zi la batalion să vadă ce se mai poate face. A doua zi dimineaţă am mers la batalion. Când a venit colonelul eram în curte. A venit drept la mine şi mi-a spus că şi-a adus aminte că dosarul cu care am fost trimis pe front e la divizie la Sinferopol şi prin urmare nu mă poate lua acum. Să mergem la noul comandant să ma prezinte şi să-l roage ca cu prima oazie să-mi dea drumul acasă. Ne-am prezentat. Era un colonel bătrân de la grănieri trimis ca şi mine, pedepsit. Se povestea că pentru o fată de-a lui care era studentă şi era legionară. Îl chema Opriş Nicolae şi mi-a spus ăc e originar din Viştea de Sus – Făgăraş, dar trăise mai mult la Bârld. Mi-a promis că cu prima ocazie mă va trimite în ţară, dar să merg tot la două săptămâni să-l întreb că s-ar putea să uite.

Iată acum câteva întâmplări mai importante din perioada în care am stat în Crimeea la Aluşta:

Într-una din zile, când treceam prin oraş, la un colţ de stradă, am dat de căpitanul Itu ce sta de vorbă cu o rusoaică voinică. L-am salutat şi am trecut. După câţiva paşi m-a chemat înpoi. M-am întors, l-am salutat şi mi-a spus că în seara aceea să merg până la el. L-am slutat din nou şi am plecat. Seara m-am dus. După ce am intrat în casă m-am uitat prin cameră. Era singur. El a râs şi m-a întrebat pe cine caut. I-am spus că am crezut că nu e singur. Mi-a spus că peste aceste femei a trecut războiul şi că e imposibil să fie una sănătoasă.

Altă dată m-am dus la locotenentul Teodom, un fost student la filosofie, să-i cer o carte. El sta la o rusoaică frumoasă. Când am ajuns nu mai era acolo. Am întrebat-o pe femeie unde s-a mutat şi ea mi-a arătat. M-am dus la el şi l-am întrebat de e s-a mutat. Mi-a raspuns: „M-a pricopsit.”

Cât am stat la Aluşta m-am împrietenit cu Dobrin şi cu un subofiţer al lui, Mădăran, de loc din Dâmboviţa. Discutam de una, de alta. Ei, tineri, necăsătoriţi, aduceau mereu vorba despre iubitele lor din ţară şi îşi luau angajamentul că atunci când vor ajunge acasă se vor căsători cu ele. Dumnezeu să îi ierte. Nu au avut noroc să se ţină de cuvânt, nu au mai ajuns acasă. Subofiţerul a murit după ce am plecat eu, într-o incursiune după partizani. Dobrin, la retragerea din Aluşta, la marginea oraşului Jalta, şi-a tras un glonţ în cap pentru a nu cădea prizonier la ruşi. Pe Dobrin l-am cunoscut în Braşov. Când a intrat în biroul meu l-am salutat. El mi-a raspuns: „Cum de au încredere în tine ăştia de ţi-au dat asemenea răpundere?” A adăugat că el mă cunoştea de mult. Când a venit avea gradul de plutonier TR. A plecat de la compania unde făceam eu administraţie. I-am făcut unele servicii. Era un om vesel şi inteligent. Mi-a povestit o întâmplare cu un soldat din compania lui. Îl chema Mândrilă din Dâmboviţa sau Argeş era un tip tăcut şi îţi făcea impresia că e prost. Din Bucovina pâna la Sevastopol, de câte ori îl vedea, Dobrin îl tachina. Mândrilă nu i-a răspuns niciodată, işi vedea de drum. Într-una din zile, când erau sub un tir de branduri şi de artilerie, şi nu mai erau siguri de viaţa, Dobrin cu Mândrilă au ajuns într-o groapă de obuz. Erau cu sufletul la gură, mai mult morţi decât vii. Atunci Mândrilă, cum era în groapă cu capul lângă al lui Dobrin i-a amintit vorbele cu care era tachinat pe drum spre Sevastopol. Dobrin nu mai putea să-l uite cum i-a venit asta tomai când el numai la aşa ceva nu se gândea.

Într-un parc din Aluşta am văzut bustul lui Puşhin, din bronz. Rămăsese neatins. În alt loc am văzut statuia din ghips a lui Stalin. Era dărâmată.

Aşa cum am mai spus, pe front, noi legionarii nu aveam prieteni, aveam doar duşmani. O dată am întâlnit un soldat tânăr TR şi l-am întrebat de când era pe front. Mi-a spus că e de un an, că e din Râmnicul Sărat, e licean şi e la Compania a II-a unde e plutonier major Toader, care se poartă foarte rău cu el. Altă dată am aflat că la compania unde era plutonierul major Dlengaric, care era contingent cu mine, e şi un soldat contingent cu mine 1924 la trenul de luptă, unde venisem şi eu cu misiunea de a asista la punere alimentelor în cazan. Acest soldat care conducea o căruţă ce transporta muniţia pe poziţie se numea Florea, era din Bucureşti unde fusese contabil la STB şi fusese trimis ca şi mine pentru reabilitare. Plutonierul major îl trimitea tot pe el în fiecare zi, în loc să-i trimită prin rotaţie pe toţi căruţaşii. Bietul om mi-a povestit că-i fae tot felul de şicane. Eu am vorbit cu furierul campaniei cu care eram prieten. Îl chema Dobre şi era de pe Târnave. L-am rugat să trimită căruţele cu muniţie pe rând, nu numai pe Florea. Omul m-a ascultat. După ce am ajuns în Crimeea mi-a venit ocazia să mă răfuiesc cu plutonierul Toader cel care-l persecutase pe soldatul TR . Cum am făcut: în timpul retragerii din Caucaz, noi ne aprovizionam din cinci în cinci zile de la nişte centre pe baza unui tabel semnat de mine. Într-una din aceste etape nu am găsit centrul respectiv şi am rămas cinci zile fără alimente. După ce am ajuns la Aluţa am mers la aprovizionare şi am cerut ca pe cele cinci zile să-mi dea cel puţin pâinea, să o dau la soldaţi pentru că aceştia pot crede că am luat alimentele şi le-am vândut, întrucât acestea fiind alimente scumpe erau foarte căutate de civili. Am fost de câtev ori şi mereu am fost amânat. O dată, când am spus ca de atâtea ori să-mi dea pâinea ca să nu fiu suspectat de camarazi, plutonierul Toader, care întâmplător era de faţă, s-a repezit la mine cu injurii la adresa legionarilor, că sunt nişte oameni de nimic. Atâta mi-a trebuit. Am pus mâna să scot revorvelul din toc şi i-am spus că un ticălos ca el n-ar trebui să mai vorbească, că ştiu că el, analfabetul, îi persecută pe legionarii din compania lui, că dacă mai spune o vorbă despre legionari îl împuşc imediat, pe loc. S-a făcut galben ca ceara şi n-a mai spus nimic. Sublocotenentul m-a luat de braţ şi m-a chemat să-mi dea o pâine. Prin ieşirea mea rezolvasem două lucruri: am luat pâinea şi i-am scăpat pe soldaţii din Compania a II-a de mizeria plutonierului. Mi-au spus soldaţii că din ziua aceea Toader s-a făcut om de treabă.

După ce am făcut acestă paranteză mare să ne întoarcem la noul colonel al batalionului. Aşa cum mi-a spus, după două săptămâni m-am dus la dânsul, dar mi-a comunicat că încă nu se ivise nici o ocazie de a pleca în ţară. Peste alte două săptămâni m-am dus din nou. Cred că era pe la sfârşitul lui noiembrie. Când am plecat de la companie căpitanul mi-a spus să mă întorc pe la el. Când am ajuns la batalion şi m-am urcat pe scări la etaj unde era biroul colonelului, m-am întâlnit cu acesta. Mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus la ureche: „Au pus ruşii capac la Pericop şi deocamdată nu se mai poate ieşi din Crimeea.” Am plecat la companie. Îaninte de a ajunge l-am întâlnit pe dl. căpitan care m-a întrebat ce am făcut. I-am răspuns că dacă el a ştiut care e situaţia, de ce m-a mai trimis degeaba până acolo. Erau trei km. M-a întrebat mirat că „mi-a spus colonelul?” I-am răspuns că „Da”. Atunci mi-a zis să nu mai spun la soldaţi. I-am răspuns că atâta lucru ştiu şi eu, să nu produc nelinişte între soldaţi.

Prin decembrie, într-o dimineaţa am ieşit pe stradă şi, de la un colţ, dl. Căpitan Itu mi-a făcut semn să merg la el. Mi-a comunicat că era o ocazia să merg acasă, şi m-a întrebat ce fac, mă duc la colonel sau se ocupă dânsul de situaţia mea? I-am răspuns că dacă vrea dânsul să se ocupe de mine nu mă mai duc la colonel că o fi având destule treburi. A luat o maşină de la grup, unde avea un prieten bun. A mers la Sinferopol la divizie, unde era dosarul meu. A făcut un raport şi m-a decorat cu „Bărbăţie şi credinţă”, s-a întors la Aluşta şi pe la ora două a venit un sergent care m-a anunţat să vin cu trei soldaţi din sectorul meu la locul de adunare care era într-o sala de cinematograf. Când am ajuns în faţa sălii, erau ofiţeri din campanie. Dobrin mi-a făcut semn să merg la ei şi mi-a zis: „Ştiu că mergi acasă. Ai un noroc formidabil, eşti de şapte luni pe front şi te întorci acasă.” Am intrat în sala unde căpitanul a comunicat că vor pleca acasă cinci dintre cei mai vechi de pe front pentru care venise schimb din ţară şi alţi doi, contingete mai vechi. De mine, căpitanul a spus că merg acasă pentru că am făcut mai mult decât alţii în doi ani şi jumătate. A mai plecat cu mine un sergent TR din Bucureşti, Mihai Vasile, contingent 1926. Eu eram contingentul 1924. După această comunicare am plecat la cantonament, urmând ca la data cominicată de divizie să plecăm.

Într-o noapte au venit maşinile diviziei, ne-au îmbarcat şi am plecat spre Simferopol. La plecarea din Aluşta, când ne-am despărţit, căpitanul Itu mi-a strâns mâna cu lacrimi în ochi şi mi-a zis: „Îmi pare rău că mă despart de dumneata, dar în acelaşi timp îmi pare bine că pot repara o nedreptate, oameni ca dumneata e păcat să moară pe aici”. Fără să-i cer mi-a făcut o adeverinţă despre faptul cum m-am purtat pe front. O părere foarte frumoasă despre mine ca soldat. M-a dat ca exemplu.

Am trecut prin munţii Crimeei. Era un convoi mare de maşini şi pe fiecre erau două puşti mitralieră, una în faţa şi alta înapoi. Acum îmi dădeam seama ce sacrificiu mare făcuse căpitanul Itu pentru mine parcurgând acest drum pentru a-mi aduce ordonanţa de plecare.

La Sinferopol am stat câteva zile, în care timp am viziat din nou oraşul. Printre altele am văzut o biserică mare ce a fost deschisă după intrarea trupelor noastre aici. Era zugrăvită pe cupolă în formă de raze de la mijloc în jos. Nu am putut vedea cine slujea fiindcă biserica era mare şi fosrte aglomerată. Se făcea slujba în limba rusă. M-am dus la colonelul la care am mers şi când am venit din ţară, unde trimisesem bagajele. Am găsit tot într-un siloz. În lipsa mea băieţii fuseseră în piaţă, au luat mălai şi l-au făcut cu unt. Mi-au lăsat şi mie o jumătate de gamelă. Mi-a plăcut aşa de mult că i-am trimis să-mi ia şi mie un kg pe care l-am pregătit la fel. Deşi pot să spun că pe front am trăit foarte bine, cum nu mai mâncasem de şapte luni mămăligă, mi-a plăcut foarte mult. Ruşii au fost foarte prost alimentaţi. Au avut noroc cu americanii. Unde ocupam o poziţie, la bucătărie erau numi cutii de conserve americane.

După câteva zile ne-au luat la Sinferopol nişte maşini care ne-au dus la aeroportul Sahi lângă Eupatonia. Aici am întâlnit un prieten pilot pe care l-am cunoscut în lagărul de la Târgul Jiu. Era inginer şi în armată era pilot. Pilota un avion IAR 80 de vânătoare. Aici la aeroport era armată multă şi a trebuit să aşteptăm la rând. Transportul se făcea cu avioane de transport, în convoi, escortate de avioane de vânătoare. Într-una din zile a venit din ţară un singur avion de transport bimotor, care aducea ceva în Crimeea. Pilotul a spus că el se întoarce în ţară şi cine vrea, poate să meargă cu el, dar că nu are pază de avioane de vânătoare. Eu am spus că merg. Soldaţii din batalion care mă cunoşteau au spus că merg şi ei. Ne-au dat la fiecare plute de salvare şi am plecat. Zburam la mică înălţime, aşa că vedeam valurile Mării Negre. Alături de mine era un sergent cam de etatea mea şi i-am arătat cum îl aşteaptă peştii. Am călătorit bine. Am făcut o oră şi trei sferturi până la Cetatea Albă.

Când am plecat din Crimeea era cald şi frumos, umblam în vestoane. Când am ajuns la Cetatea Albă era un viscol de nu se vedea om cu om. Când ne-am dat jos din avion l-am văzut pe un soldat, ţăran din Râmnicul Vâlcea, că era tare palid şi l-am întrebat ce are. Mi-a răspuns în şoaptă, abia vorbea, că i-a fost tare frică. Un altul era cu basca în mână, l-am întrebat de ce nu o pun epe cap, a zis că era murdară, vomitase în ea. De la aeroport am mers la cazarma din cetate. Camarazii de aici ne-au primit bine, cu dormitoare calde, paturi curate, ciorbă bună, caldă. Soldaţii se uitau la noi ca la nişte fiinţe de pe altă lume. A doua zi, după ce am făcut deparazitarea, am plecat la Bucureşti. Aici am fost cantonaţi lângă Gara de Nord, în nişte barăci la care li se punea „Casa ostaşului”.

Fiindcă în Bucureşti aveam nişte rudenii, Gheorghe şi Ilie Bera şi un frate al soţiei, am mers la gara şi am consultat o carte de telefoane. Le-am telefonat. L-am găsit la telefon pe Gheorghe. Când i-am spus cine îl caută nu îi venea să creadă pentru că mă ştia departe şi nu spera să mă mai vadă. Ei au avut acolo un frate care murise la Sinferopol. A întrebat: „Dan din Crimeea?” I-am răspuns afirmativ. El m-a chemat la ei. Nu am putut merge întrucât eram mai mulţi şi trebuia să ajungem la Braşov pentru a preda echipamentul. Au venit la mine Ilie şi Ion, fratele soţiei. Eram bucuroşi că ne-a ajutat Dumenzeu să ne mai vedem. Am intrat într-un restaurant şi ne-am cinstit bucuroşi că a trecut şi acest necaz. Gheorghe, imediat după ce a primit telefonul de la mine a telefonat notarului Fărcaş la Mândra, cu care eram prieten, şi l-a rugat să-o anunţe pe soţia că sunt în Bucureşti şi că vin acasă. Notarul a mers, el personal, şi anunţat-o pe soţia, pe mama şi copiii că vin acasă. A fost o bucurie fără margini. La Braşov am predat echipamentul şi am cerut să mi se dea adeverinţă că acum m-am întors de pe front, căci fiind vărsat la Centrul de recrutare mă vor chema imediat ce ajung acasă. Mi s-a spus că marele Stat major a dat dispoziţie ca cei care se întorc de pe front să nu mai fie concentraţi decât după şase luni.

Am ajuns acasă şi ne-am bucurat cu toţii. Era în timpul sărbătorilor şi m-am dus la biserică. La întoarcere am intrat pe la primărie să îl văd pe notar. Aici era şi şeful de post de jandarmi. Când m-a văzut a pălit. Mi-a spus notarul mai târziu că după ce am plecat şeful de post a zis: „pe ăsta şi de-l trimiţi şi la dracul, se întoarce”. Am amintit acest lucru ca să se vadă cum eram noi priviţi, deşi nu am făcut nimănui nici cel mi mic rău. În timpul cât am stat pe front scriam familiei în fiecare zi, uneori şi la rude şi la prieteni. Cărţile poştale pentru soldaţi erau gratis şi scriam ca să ştie că sunt în viaţa şi sănătos. Poşta mergea regulat. S-a întâmplat ca în decurs de o săptîmână să primesc şi răspuns. La sosirea poştei în sat, la primărie erau unii care se interesau cine a mai scris. După ce am plecat spre casă nu am mai scris şi acest lucru a fost observat imediat, întrucât ale mele erau cele mai multe dintre cele care soseau. Într-o zi a venit la soţia mea preoteasa, care era vecină şi a întrebat-o dacă am mai scris. I-a răspuns că nu dar poate sunt plecat spre casă şi de aceea nu am mai scris. Preoteasa a zis să nu mă mai aştepte că de acolo nu mai scapă nimeni, întrucât sunt trupe de sacrificiu lăsate acolo. Soţi i-a răspuns: „Bun e Dumnezeu, că doar noi nu am făcut nimănui nici un rău”. Se vede de aici că unii cetăţeni care nu contribuiau cu nimic la acest mare sacrificiu te mai şi duşmăneau. Noi am dat caii, carul, hamuri, alimente şi am fost ţinuţi ani de-a rândul sub arme cu unul – doi lei pe zi şi se mai găseau oameni care te duşmăneau în loc să-ţi spună un cuvânt de încurajare. O data, când eram concentrat la Braşov, unui soldat i-a venit o scrisoare prin care soţia îl anunţa că nu are cu ce aduce acasă porumbul pe care îl are luat în parte de la boier şi că acesta i-a spus că dacă nu îi duce partea lui îi va lua tot porumbul. Am făcut remarca că dacă aşa se poartă cu familia unui concentrat ar merita să i se tragă un glonte.

Ceea ce bănuiam s-a întâmplat. Curând după ce am ajuns acasă am primit ordin de chemare de la Centrul de recrutare. Am mers la Cerc şi am vrut să mă lămuresc întrebând pe ajutorul de comandant, locotenentul colonel Boter, dar acesta nici nu avrut să stea de vorbă. Într-un moment când nu am fost observat am intrat la comandantul Cercului, colonelul Rusu. Acesta m-a înţeles şi mi-a scris un ordin de amânare până în 1 iulie 1944. Am mai aşteptat să mă mai cheme dar nu am mai fost chemat.

A venit 23 august. În dimineaţa următoare am plecat de cu noapte la plug, făceam ogor la mirişte. Nu ştiam de cele întâmplate în noaptea aceea. S-a făcut ziuă şi nu mai venea nimeni la plug. Mă gândeam ce sărbătoare poate să fie dar nu găseam nici una. Pe la orele 8 – 9 a venit socrul cu gunoi. I-am ieşit inainte şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. Atunci am aflat că regele ţinuse seara un discurs la radio, prin care anunţa ruperea alianţei cu Germania şi trecerea de partea celorlalţi. Lumea era veselă că s-a termiant războiul, că s-a pus pacea. I-am spus socrului că oamenii sunt naivi, că de abia acum începe războiul, că de aici înaninte va fi război cu o armată cu experienţă şi care e pe teritoriul ţării şi încă e destul de tare. De acum nu se poate aştepta nici o bucurie de la venirea armatei ruseşti în ţară. După câtva timp au mai venit câţiva oameni la plug, dar puţini, câmpul părea pustiu. Eu am rămas până seara la plug. Când am ajuns acasă, mi-a spus soţia că după plecarea mea au venit fetele părintelui şi i-au spus că s-a pus pace, că au ascultat la radio şi că n-au dormit toată noaptea de bucurie. Părintele le-a spus să se roage şi să-i mulţumească lui Dumnezeu că în sfârşit e pace. M-am mirat că nici părintele nu-şi da seama că de aici înainte vin necazurile cele mari. Până şi soţia, femeie fiind, şi-a dat seama că nu e bine. Intelectualii şi majoritatea politicienilor vedeau viitorul în roz. Aici la noi a domnit câtva timp liniştea. O linişte apăsătoare.

Într-una din zile, după 1 septembrie, o parte dintre sătenii care aveau căruţe au fost anunţaţi să meargă la Şercaia să încarce muniţie pentru a o trsansporta după armată. Ni s-a spus că vom merge până la Fântâna, lângă Rupea. Acolo vom descărca pe alte care şi acestea vor continua mai departe. Dar am mers până în satul Mateiaş unde am poposit noaptea. Dimineaţa am pornit pe Olt în sus, unde am stat câteva zile. Am urcat dealul care este foarte pieptiş şi am coborât la Ormeniş. De aici am trecut Oltul care fusese graniţă între noi şi Ardealul cedat. După treceerea Oltului am continuat până am ajuns într-un drum mare, am tras la stânga şi am ajuns la Micloşoaia. Aici am dat de alte căruţe de la noi, acestea fiind cu muniţie de la alte unităţi. Noi eram cu un batalion de la regimentul III Olt. În acest batalion am întâlnit cunoscuţi, doi învăţători: locotenent de rezervă Ciora Octavian, adjutant al batalionului şi sublocotenentul Streza, amândoi din Dridif – Făgăraş. Am fosr cantonaţi într-un fost conac al unui grof.

Din informaţii am aflat că trece pe acolo generalul Bălan şi i-am ieşit cu toţii înainte, pentru a-l ruga să dea ordin să fim schimbaţi cu alţi civili din cauză că noi nu mai puteam merge, caii nu mai aveau potcoave, iar noi nu mai aveam alimente. Generalul a fost binevoitor, ne-a ascultat, dar în timp ce eu vorbeam cu dânsul, unul de la noi, mai nervos, a spus că noi lăsăm caii şi căruţele şi plecăm acasă. Oamenii nu l-au aprobat, s-a produs hărmălaie, iar generalul a plecat. De aici am pornit mai departe peste câmp şi am ajuns în Aita Seacă. Frontul era la Malnaş. În aceeaşi după masă ne-au respins nemţii cu ungurii şi am orbecăit toată noaptea înapoi. Din Aita Seacă ne-am retras pe o vale spre Aita de Mijloc. Pe vale am fost mânaţi tot timpul de explozii de branduri. Am continuat retragerea prin Aita Mare, pe Olt în jos şi am trecut Oltul înapoi la Ormeniş. Am trecut prin Apaţa şi la Măieruş am descărcat în căruţe ale saşilor şi am plecat spre casă. Am venit până în Fântâna unde am oprit şi lumea ne-a dat de mâncare nouă şi la cai, iar primarul a adus potcovari de ne-au potcovit caii, că nu mai puteau mege.

După ce am ajuns acasă am început semănatul grâului. După două săptămâni am întâlnit în Şercaia un ungur din Hălmeag care fusese cu noi cu căruţa cu muniţie. Eu m-am bucurat ca de un prieten de necazuri, însă el s-a arătat tare supărat pe mine şi a început să mă acuze că l-am lăsat pe acolo, că l-au prins ungurii, l-au bătut şi i-au luat căruţa şi caii. Eu am căutat să-l liniştesc, spunându-i să nu fie supărat că l-a bătut nemul lui.

Au începiut să vină ruşii, zdrenţoşi şi nespălaţi. Erau mai fioroşi decât i-am cunoscut pe front cînd am fost eu la ei. Nu mai erai sigur de nimic. Umblau în special după cai şi după femei.

Înainte de 23 august se transferaseră la noi, aproape de gară, o parte din atelierele fabricii Macazul din Ploieşti. Directorul administrativ, un oarecare Bârsan, s-a instalat la mine. După 23 august a fost înlocuit cu un evreu venit de la Cernăuţi, pe nume Wolf. S-a aşezat în camera unde fusese Bârsan. Într-o zi a venit un ofiţer de poliţie şi a cerut cheia de la camera unde sta Wolf. I-am spus că aici stă un director de fabrică, crezând că o să-l îndepărtez de aici. Dar nu am putut scăpa de el şi a trebuit să-l aduc pe evreu de la ateliere. I-am spus lui Wolf să nu plece, dar cât a ajuns acasă a vorbit ceva ruseşte şi a plecat. L-am întrebat de ce pleacă. Mi-a spus că cu aceştia e bine să nu ai de lucru. Au fost cantonaţi trei soldaţi şi un subofiţer, care spunea că e inginer. Musafirii au venit la câteva zile, când eu eram la câmp. Seara când am venit, mama mi-a spus vestea. După ce am dezhămat caii am mers în casă. M-am prezentat rusului care zicea că e inginer şi i-am spus că sunt proprietarul, la care el mi-a răspuns pe un ton obraznic şi batjocoros: „Proprietar, proprietar.” Printre alte discuţii l-am întrebat ce salar are el ca inginer. Mi-a răspuns că cu salarul de pe o lună poate să-şi cumpere un costum de haine camgar şi o pălărie borselină. Cred că auzise de aşa ceva. L-am întrebat de salariul muncitorilor şi mi-a spus că zece muncitori au salarul lui şi atunci l-am întrebat ce deosebire e între ei şi capitalişti. S-a supărat şi mi-a arătat cu degetul la cap că muncitorii fără capul lui nu au ce face, mi-a întors spatele şi nu a mai vrut să vorbească. Printre alţii a mai venit şi un căpitan cu un camion şi doi soldaţi, dintre care unul era bătrân, cred că avea vreo 60 de ani. La un moment dat bătrânul a ieşit afară. Era seară şi dacă am văzut că nu mai vine am ieşi să văd ce face. Era în mijlocul curţii şi se uita la clădiri. M-a întrebat: „Fabric, fabric?” Eu l-am dus la grajd unde i-am arătat vitele. La noi venea din când în când un refugiat din Bucovina şi cum era în seara acea la noi, l-am rugat să-l întrebe pe bătrân de ce merge pe front. Omul amărât mi-a spus că într-una din zile a trecut pe la geamul lui poliţistul satului, beat. El l-a întrebat de ce nu merge pe front şi umblă beat prin sat. A doua zi l-a luat pe el de acasă şi l-a trimis pe front. Cei doi ruşi m-au întrebat cum de sunt eu acasă că doar sunt tânăr şi tare. Eu le-am spus că nu sunt certat nici cu Stalin nici cu Hitler. Dacă ei au ceva de împărţit n-au decât să se bată. Când au auzit numele lui Stalin au amuţit.

Căpitanul care a venit cu camionul făcea naveta Ploieşti – front şi înapoi. A mai venit de vreo două ori. Ne consideram prieteni şi ori ce câte ori a veni l-am tratat ca atare. Ultima dată când a venit eu eram arestat şi depus în lagărul de la Galaţi-Făgăraş. Fiindcă acasă nu era decât mama, nu le-a descuiat poarte. Ei au dat camionul înapoi lângă poartă, au descuiat, au băgat camionul în curte, au forţat uşile de la casă, au cerut mamei să le gătească două găini şi au chefuit toată noaptea. Dimineaţa s-au sculat de cu noapte, au încărcat în cmion toate hainele şi încălţămintea bună şi s-au cărat ca nişte prieteni. A doua zi a venit soţia Veta la mine plângând şi mi-a spus ce ne-au făcut prietenii. La vreo două zile a venit iarăşi plângând şi mi-a spus că ne-au luat la armistiţiu două bivoliţe. Mai târziu ne-au luat la armistiţiu şi un cal.

După vreo două luni mi-au dat drumul din lagărul de la Galaţi. Am stat două săptămâni acasă, m-au luat din nou şi m-au dus în lagărul din Făgăraş, la şcoala săsească. Aici mai erau printre alţii dl.Smeu, directorul Fabricii chimice, ing. Leca, avocatul Cârje. Şef de lagăr era un comisar Mercur, refugiat de prin Moldova, un om foarte politicos. Acum când comuniştii se manifestu pe ici pe colo oamenii au început să nu îi agreeze, dar ce se mai putea face cu ruşii în ţară? Cât am stat aici în lagăr se făceau manifestaţii în ţară. În Făgăraş am auzit într-o zi unguri şi unguroaice strigând: eljeni Groza (trăiască groza). Ungurii din Ardeal au fost primii care s-au alăturat noului regim. După vreo trei luni m-au eliberat din nou. Am continuat lucrul în gospodărie dar cu gândul eram la ce se va întâmpla în viitor. Mereu se auzea că au ridicat ba pe unul ba pe altul. Operaţia asta se făcea mai mult noaptea. Mai dormeam pe câmp, sau dacă eram în sat aranjam cu cineva care stătea în marginea satului să lase descuiată portiţa din fundul şurii. Eu veneam prin dos, intram în şură şi dormeam acolo până către ziuă. La un vecin de vis-à-vis care avea capul şurii către o grădină am tras două scânduri, intram seara şi dormeam acolo. Dimineaţa potriveam scândurile la loc şi veneam acasă. La el nu mă căutau că era omul regimului. A fost greu o noapte-două, până s-a obişnuit câinele să nu mă mai latre, pe urmă eram fără griji. Norocul a fost că veau obiceiul să nu îl dezlege.

În anul 1946 au fost alegeri. Pe de o parte erau vechile partide cu adevărat democratice, de cealaltă parte era aşa-zisul bloc democratic, care numai gânduri democratice nu avea şi care era compus dintr-o puzderie de organizaţii care erau numai pe hârtie. Lumea toată vorbea numai de Partidul Naţional Ţărănesc în frunte cu Iuliu Maniu, cu semnul ochiul. Nimeni nu îndrăznea să vorbească de comunişti, că ar fi fost vai de el. Ar fi fost considerat ca duşman al ţării şi neamului.

Iată o întâmplare din care se poate deduce care era situaţia în ţară. Aveam o flanea albă pe care urma să o iau la purtare, iar aşa albă nu mergea pentru că se murdărea repede. M-am înţeles cu soţia să o vopsească. Părea că lucrurile erau aranjate că nu a găsit decât vopsea roşie. Am socotit că e bine şi aşa pentru că se va decolora de soare şi de praf. Într-o zi de vineri eram la semănat de grâu. Am venit cu caii la apă la fântâna ce era aproape de drum şi pe unde treceau oameni care veneau de la târg, cu carele. Unii erau cam chefuiţi şi un car venea cu nişte oameni cântând. Când m-au văzut pe mine cu flaneaua roşie unul a strigat: „Trăiască Iuliu Maniu!” şi s-a uitat la mine. Eu am râs. Cum nu i-a convenit că nu i-am răspuns cum ar fi dorit, mi-a zis: „Nu-ţi convine, ai” şi m-a ameninţat cu pumnul bombănind ceva de mamă şi altele. Seara când am venit acasă i-am spus soţiei că dacă nu găseşte altă vopsea nu mai îmbrac flaneaua fiindcă se pot găsi unii care nu mă cunosc, mă bat şi mai sunt şi de râs. Acesta era atmosfera înaintea alegerilor din 1946.

În ajunul alegerilor m-am dus la nenea Ioan Roman care era şeful organizaţiei Naţional Ţărăniste şi l-am întrebat dacă are ceva oameni gata pregătiţi pentru paza secţiei de votare, fiindcă comuniştii mai mult ca sigur că vor ataca secţia de votare, sau vor fura urna sau vor da afară delegaţii şi asistenţa pentru a face singuri numărătoarea, pentru că ei ştiu că cu ei nu ţine nimeni. I-am relatat că am vorbit cu câţiva oameni mai tineri să ne postăm în loc ferit cu ceva arme şi dacă înceracă ceva să-i punem la punct. Nenea Ion m-a certat şi mi-a spus că are ordin să lase lucrurile să meargă în linişte. Mi-a zis că nu o să se întîmple nimic şi a făcut remarca: tu numai la rău te gândeşti. Am argumentat că întrucât cu ei nu ţine nimeni, sunt capabili să facă orice abuz pentru a câştiga. Deci era nevoie să fim pregătiţi. Mi-a zis să nu mă amestec că nu se va întâmpla nimic. Mi-am dat seama că nu am cu cine ma înţelege şi i-am dat pace.

Lucrurile s-au petrecut aşa cum am prevăzut. Pe la mine au venit oameni din alte sate care votau la noi şi m-au întrebat ce e de făcut. I-am spus că noi, legionarii, votăm cu Iuliu Maniu. În seara alegerilor au venit la secţia de votare nişte camioane cu derbedei dotaţi cu răngi şi ciomege, i-au bătut pe cei din opoziţie, au luat urna şi s-au dus. La Veneţia de Jos oamenii au fost mai precauţi. Când au văzut ce gânduri au, au intrat pe ferestre, l-au luat pe preşedinte şi au pornit cu el să-l arunce în Olt. Numai la rugămintea femeilor l-au lăsat de nu l-au omorât. Printre cei bătuţi la noi a fost şi un colonel în rezervă. A fost apoi urcat în camion şi lăsat aproape mort în zăpadă între Şinca şi Pierşani. A avut noroc cu o maşină străina care a trecut pe acolo şi care l-a luat şi l-a dus la spital.

A doua zi a venit la mine nenea Ion Roman şi mi-a spus că sunt năzdrăvan. Parcă trebuia să fii prea deştept ca să vezi lucrurile. Ruşii erau în ţară şi să iasă cei pe care nu îi doreau. Oamenii nu-şi dădeau seama pe ce lume trăiesc. Au omorât la ei zeci de mii de oameni până s-au instalat şi acum pe noi să ne lase cum ne place. Soţia spunea că atunci când am fost închis nenea Roman venea şi o întreba dacă nu m-am întors. Săracul om acum ar fi fost de acord cu mine.

Era în 14 mai 1948. Noaptea a venit cineva la mine şi m-a anunţat că voi fi arestat din nou. În Râuşor au încercat să aresteze pe Arsu, dar el a sărit pe gem şi a fugit. Mai târziu a mai venit cineva şi m-a anunţat la fel. Ce să fac? Ca să nu audă mama şi copii, am chemat-o pe Veta în şură şi i-am spus că o să mă aresteze. Mă gândeam să fug în apus. Prima data aş fi mers în Arad unde ginerele era ofiţer şi de acolo aş fi trecut în Serbia. Soţia a început să plângă şi m-a implorat să nu plec că voi fi prins şi împuşcat, or să mă găsească mort în vreun şanţ. A mai adăugat că din clipa cînd voi pleca din curte ea nu va mai avea linişte. Să las să fiu arestat că doar am mai fost şi am scăpat, că nu au ce-mi face. Nu-mi convenea să pună iar mâna pe mine, dar nu puteam trece peste lacrimile şi rugăminţile ei.

Am aflat că cu o zi înainte toţi şefii de post au fost la conferinţă. Nu mai aveam stare. De lucru nu mai putea fi vorba. M-am dus până la primărie să văd dacă nu ştie notarul ceva, îl credeam prieten. Acolo i-am găsit pe primar şi pe şeful de post pe care nu îl cunoşteam. I-am făcut semn notarului din spatele şefului şi el a umflat din umeri, semn că nu ştie nimic. La primărie mai era un procuror de Sfîntu Gheorghe, nepot al părintelui din sat. Am mai stat puţin de vorbă şi am plecat cu procurorul care mergea la părintele ce îmi era vecin. Abia am ajuns acasă că venit un jandarm care m-a chemat până la primărie. Acolo şeful de post mi-a spus că trebuie să dau o declaraţie, dar nu acum, ci după masă. La ora unu când m-am dus din nou la post nu era nimeni. Mai târziu mi-am dat seama că nu mă arestau pentru că mai trebuiau arestaţi doi şi aceştia nu erau acasă. Dacă mă arestau pe mine ceilalţi ar fi fugit. Grigore Popa era la canalizare la câmp, iar Ion Pică era la moară la Râuşor. Pe Grigore s-au dus jandarmii şi l-au adus de pe câmp, iar când a venit Pică de la moară ne-a luat pe toţi trei. Şeful ne-a spus că trebuie să mergem să dăm o declaraţie la Făgăraş. Am înţeles. Eram luaţi pe un timp mai îndelungat. În timpul cât eram la post a venit Ionică, băiatul meu de şase ani şi se uita când la şef, când la mine. Nu aveam să-l mai văd decât peste opt ani. Ca să nu fie de faţă când voi pleca i-am spus să merga acasă să-i spună Vetii că am să vin şi eu imediat.

Am plecat la Făgăraş la Siguranţă şi de acolo la penitenciarul Tribunalului din Făgăraş. Eram în această situaţie în total 43 de legionari şi doi din alte cauze. S-a dat voie să ni se aducă de acasă haine şi alimente, fără să putem sta de vorbă cu ei. La 1 august am fost scos şi dus la beciul Siguranţei. Aici am găsit un om bătrân pe care l-am întrebat cine este şi mi-a răspuns că e profesorul Novac, arestat pentru fiul lui care e dispărut. O dată cu mine au mai fost luaţi un subinginer, Benţia Aurel, un învăţător din Şinca Nouă, Ion Flucuş, şi un funcţionar de la combinatul Făgăraş căruia îi spuneau Ilie. Cred că era agentul siguranţei. Într-o zi a venit la geamul pivniţei sora lui Benţea. I-am spus să meargă la evreul căruia îi făcusem inventarierea în 1940, Genvölk, şi să-i spună că voi fi dus al Siguranţa de la Braşov şi nu am alimente şi nici bani şi ştiam că la Siguranţa din Braşov nu se dă mâncare, numai ce primesc deţinuţii de la prieteni sau de la rude. La prietenii români din Făgăraş nu puteam trimite pentru că nu avea nimeni curajul să vină să mă ajute. Fata s-a dus. Evreul a venit imediat şi am văzut că a dat ceva miliţianului de la poartă. Acesta mi-a adus un pachet şi o mie de lei. După ce Genvölk a văzut că miliţianul mi-a dat pachetul şi banii m-a salutat şi mi-a spus: „Drum bun”.

Am fost dus la Siguranţa din Braşov care era în vila Popovici şi depus în pivniţă unde mai erau şi părintele Arsenie, părintele Comşa din Galaţi, părintele Beleuţă şi inginerul Toader din Galaţi. Erau bătuţi la tălpi de nu mai puteau merge. Noaptea am dormit pe ciment. A venit la mine inginerul Toader, pe care nu îl cunoşteam, şi ne-a spus că pe el l-au bătut ca să declare că am fost în organizaţia lui şi că până la urmă a recunoscut. Că de acum nu va mai recunoaşte această declaraţie şi eu să ştiu acest lucru. A doua zi am fost la interogator la un oarecare Brăilă, care era bătăuş. Umbla cu un baston de cauciuc şi ameninţa pe toată lumea. A fost introdus prima data Flucuş care a fost bătut. După el Benţea, bătut şi el. După aceea a intrat funcţionarul Ilie care cred că era informator fiindcă au vorbit ceva încet şi apoi l-au lăsat liber. M-au chemat pe mine şi m-au întrebat dacă-l cunosc pe inginerul Toader. Am răspuns că nu-l cunosc. Mi-au spus că are să-l aducă de faţă şi o să-l cunosc până la urmă. L-au adus. Întrebat în faţa mea dacă mă cunoaşte a spus că pe mine nu m-a văzut nici o dată. A urmat bătaia, dar ce bătaie! Îmi venea să spun că am fost şi eu în organizaţia lui numai să nu-l mai bată. Nu a recunoscut de loc. Brăilă era tot timpul după mine, părea că îi părea rău că am să scap nebătut. Dar şeful Siguranţei de la Făgăraş care făcea cercetările mi-a spus că am să merg la Făgăraş şi să spun celorlalţi de acolo că s-au terminat cercetările şi peste câteva zile or să ne dea drumul. În ziua aceea funcţionarul Ilie a fost pus în libertate. Eu am mai rămas pâna a doua zi pentru că maşina Făgăraşului era pe teren după alţi urmăriţi.

A doua zi am plecat de acolo mort de foame, numai cu şoferul. După ce am ieşit de la Siguranţă l-am rugat pe şofer să mergem undeva să mâncăm. Nu am găsit nimic în oraş dar am mers la Codlea unde am găsit nişte tăieţei şi nişte chiftele reci. Am mâncat amândoi şi a plecat. Pe drum l-am mai rugat pe şofer să treacă pe la mine pe acasă, să văd ce mai fac ai mei. Nu mi-a promis, dar când am fost în capul satului m-a întrebat unde stau şi a mânat pe la mine. Când a oprit la poartă eu am sărit din maşină şi am intrat în curte. În curte era numai nămol. În vara aceea fusese un potop mare şi inundase tot satul. De altfel potopul fusese şi în închisoare. Am găsit pe Mărioara, fiica mea cea mai mică. Când m-a văzut a început să plîngă. Am întrebat unde e Veta şi mi-a spus că a aflat că sunt dus la Braşov şi că a plect să mă caute. Pe semne ne petrecusem pe drum. Am întrebat de Ionică şi mi-a spus că de cînd am plecat eu e tot prin sat. În acest timp a ieşit mama din bucătărie căci îmi auzise vocea. Plîngea şi ea şi mi-a zis să vin acasă că ele nu mai pot. Am mîngâiat-o şi i-am spus că peste câteva zile voi veni acasă. A fost ultima dată când am văzut-o pe mama mea. Dumnezeu să o ierte. A murit în 1950 la doi ani după ce am fost arestat. Nu a putut muri pînă nu a venit un vecin şi i-a spus: „Mamă am venit.” Cum ea nu mai cunoştea, s-a bucucurat şi a murit.

Am plecat cu maşina spre Făgăraş. Pe drum l-am întîlnit pe socrul meu care venea de la moară. După ce am trecut de el i-am spus şoferului că e socrul şi fără să îl rog a întors maşina şi l-am ajuns. I-am spus şi lui că peste 2-3 zile voi veni acasă. Am fost minţiţi tot timpul că ne eliberează, pînă când am făcut aproape opt ani. La penitenciar am comunicat celorlalţi ce mi-a spus şoferul Siguranţei, că să fim liniştiţi că în curând ni se dă drumul. Apoi a fost trimis la Braşov şi dl. Mateiaş, fostul prefect. Peste câtva timp s-a întors şi el de acolo.

Pe la începutul lui decembrie am fost îmbarcaţi în autobuze, duşi la gară şi urcaţi în duba trenului. Jumătate am fost lăsaţi la închisoarea Aiud iar restul au ajuns la Gherla. La închisoarea din Aiud am găsit cam 2 000 de deţinuţi politici. După cîteva zile ne-au scos să săpăm şanţuri pentru a face canalizarea închisorii. Era curtea plină de oameni, unul lîngă altul. În timp ce săpam am auzit pe cineva spunând că trece directorul. Altcineva a spus că îl cheamă Guţan. Mi-am adus aminte că în lagărul de la Târgu Jiu, în 1943, lucrasem cu unul Guţan. Cum directorul nu era în uniformă m-am dus la el. Era în curte lîngă un banc şi sta de vorbă cu nişte instalatori de apă care filetau nişte ţevi. Cînd m-am apropiat l-am cunoscut. I-am dat bună ziua. S-a uitat la mine şi m-a întrebat ce doresc. Eu l-am întrebat dacă nu mă mai cunoaşte. „De unde?”, a întrebat el. De la Tîrgu Jiu, ciobanul acela cu care ai făcut căpestre. La Târgu Jiu eram cu un cojoc ciobănesc şi cu o căciulă mare. S-a uitat la mine, a clătinat din cap şi a spus: „Va fi de durată.” Mai tîrziu am aflat că era în comitetul central al partidului şi că acolo se hotărîse arestarea şi distrugere a noastră.

După cîteva zile am intrat în atelierul de tâmplărie unde am lucrat tot timpul cu părintele Geană Spiru din Teslui – Slatina şi cu Victor Dobrin din Arpaş. Meseria îmi plăcea, dar lucram tot timpul flămînd. Aici, ca peste tot în puşcărie, am cunoscut lume multă. Erau aici cei condamnaţi la aşa-zisa rebeliune din 1941, foşti miniştri sub regimurile vechi, generali, precum şi condamnaţi de drept comun cu crime grele. Într-una din zile, după ce am intrat în atelier, a venit directorul în control. Mi s-a părut că de departe s-a uitat la mine. Tejghelele erau puse la rînd, atelierul era lung şi se putea vedea departe. Cînd s-a apropiat de tejgheaua mea şi-a făcut de lucu cu uneltele, fără să se uite la mine. Eu, cu capul în pământ l-am întrebat unde e Rudenka. Mi-a spus că e ambasador la Belgrad. Am mai întrebat şi de alţii şi mi-a spus ceva ce nu am mai înţeles şi a plecat. Era îngrijorat. Nu l-am mai văzut. A venit un nou director, Farcaş. Mai tîrziu am aflat că l-au făcut colonel, comandantul tehnic al securităţii pe ţară. Şi mai târziu am auzit că a ajuns din nou la puşcărie cu Vasile Luca şi Ana Pauker şi că a mai făcut 16 ani.

Când lucram la atelier s-a făcut o percheziţie mare şi schimbări peste tot. Când am venit de la lucru şi am mers la camera 7 de unde plecasem am găsit alţi oameni care mi-au spus că numai portarul ştie unde e bagajul meu. Portarul m-a trimis la celula 310 unde mi-l duseseră braşovenii. Acolo i-am găsit pe profesorul Bordeianu, ing. Olteanu şi un domn, absolvent al Academiei Comerciale, al căriu nume l-am uitat. Pe dl. profesor Bordeianu îl cunoşteam din lagărul de la Vaslui din anul 1938. Ne-am înţeles bine. Într-o seară, plimbându-mă prin cameră, dl. profesor m-a întrebat ce zic de faptul că unii din cei tineri îşi asumă roluri pe care ar trebui să le deţină cei mai vechi în grad. Ce era să spun? I-am spus că, după cum ştie, am şi eu un grad mic în mişcare, dar nu m-am gândit nici o dată ca cei mai tineri şi mai capabili decât mine să stea în urma mea, până mă voi putea urca şi eu. Ar însemna ca mişcarea să se anihileze din cauza unora. Nu a mai pomenit niciodată de acest lucru. La fel mi s-a întâmplat şi cu profesorul Ştefănesu la Braşov.

Într-un pachet pe care mi l-a trimis soţia a fost şi nişte sloi de oaie. Din el puneam toţi câte puţin în ciorba pe care o primeam. Domnului profesor Bordeianu i-a plăcut foarte mult. Când ne-am întâlnit după doi ani la canal m-a întrbat dacă nu mi-a mai trimis soţia sloi de oaie că a fost tare bun. Aici la Aiud vis-à-vis de tejgheaua mea lucra un vopsitor ungur, Potoci Bela, din Salonta. Într-una din zile a venit un evreu cu grad de colonel, Teler, care era din Salonta şi îl cunoştea pe Potoci, pe care l-a întrebat cât a luat. El a spus că 10 sau 25 de ani, nu-mi mai aduc bine aminte, la care Teler a zis că el trebuia puşcat sau spânzurat. După ce evreul s-a dus, bietul om a venit la mine şi mi-a spus că dacă ar mai apuca puterea în mână el nu ar mai lăsa nici urmă de jidani.

În timpul cât lucram la tâmplărie ne da câte un ucenic ajutor. O dată mi-a adus un elev de la liceul din Ploieşti. Acum aveam ca maistru un ungur cu numele Crişan. Când a venit băiatul, eu i-am păstrat o ceapă mică şi o bucată ca de 100 de grame de turtoi din făină de mălai cu tărâţe cu tot. A fost o mare bucurie pentru el. În lipsa mea, la tejghea a venit maistrul Crişan şi l-a întrebat cum se numeşte zgârieciu dar băiatul nu a ştiut. Maistrul a dat ordin să fie dus la celulă. Băiatul a plâns. L-am rugat şi eu pe maistru dar a fost în zadar.

Într-una din zile am fost dus la plutonul de securitate care făce paza în exteior să le fac nişte ştergători de picioare la uşi. După ce soldaţii au luat masa la 12, un plutonier a întrebat dacă am mânct şi eu. Mi-a dat o gamelă plină cu tăieţei şi carne şi o jumătate de kg de pâine. Le-am mâncat şi după aceea i-am spus să-mi dea şi felul doi, care a fost o gamelă de varză cu carne şi o jumătate de kg de pâine. De-abia după ce am mâncat mi-am dat seama cât fusesem de flămând. În orice caz, în trei ani de puşcărie atunci am mâncat mai bine, restul timpului am fost tot flămând. Altă dată am fost la spitalul închisorii unde am reparat nişte gergevele şi podelele într-o cameră. Aici erau două ciubere de cartofi curăţaţi şi am luat în buzunar câţiva cartofi să-i fierb la atelier. În timpul cât am mai lucrat m-am gândit că aceşti cartofi erau pentru alţi deţinuţi care sunt bolnavi, eu sunt flămând dar sunt sănătos. I-am pus înapoi.

Printre deţinuţii care lucrau în atelier erau şi nişte unguri tineri care în timpul cât Ardealul a fost ocupat de ei în partea de nord i-au pus pe bieţii români care erau cu ei la premilitară să tragă la jug. Erau apoi ungurii care omorâseră pe protopopul Munteanu de la Huiedin şi cu noi legionarii era fiul acestuia, doctorul Munteanu. Printre cei de drept comun care lucrau la tâmplărie era unul care omorâse caseriţa de la poşta din Tulcea şi i-a luat banii. Într-una din zile a venit la mine şi mi-a spus că a făcut cerere de graţiere pe motiv că el omorâse de sărăcie, de foame. Era bulgar, tâmplar de meserie şi-l chema Dimitrov. Se spune că era un beţiv şi umbla cu ruşii din cârciumă în cârciumă. Când a plecat a venit şi dat mâna cu mine şi mi-a zis: „Eu plec, dumneata rămâi să faci şi pentru mine.”

Eu, care nu eram condamnat, primeam un pachet de trei kg alimente şi 30 ţigări pe lună. Criminalii şi hoţii primeau câte 10kg, să trăiască, să nu mai fure. Mâncarea era foarte slabă. Oamenii erau numai piele şi oase. Cu terciul de dimineaţă, pe la orele 10 nu mai puteau trage la rindea. Cînd ne da pâinea, 250 g, o mâncam imediat şi pâna a doua zi mai primeam o ciorbă de 400 g la 12 şi una seara. Eram numai nişte umbre.

În vara anului 1950 am făcut curăţenie generală la parterul celularului unde eram noi, meseriaşii. Am fost mutaţi toţi în secţii peste alţii. Dormeam câte doi într-un pat de 70 cm. Eu am ajuns în camera 13 unde era şef de cameră un maior, Brezeanu. Când am intrat, maiorul mi-a spus că am căzut rău la ei fiindcă numai într-un pat e un singur om, un ungur, criminal de război, foarte nervos, care s-a certat cu toată lumea. I-am zis că am să mă împac cu el. Dar a fost foarte greu. Din cauză că m-am tot păzit să nu ajung în conflict cu ungurul am ajuns într-o stare de nu mai puteam dormi. Am dat în insomnie. Nu mai dormeam de loc. Toţi cei din jurul meu erau siguri că n-am s-o mai duc mult.

Pe la 1 decembrie, şeful de atelier, croitorul Marhau din Făgăraş, a fost anunţat să predea atelierul şi să-şi ia hainele de la magazie. M-am dus la el şi l-am întrebat de ce credea că îl schimbă. Mi-a spus că i-a şoptit comandantul de gardieni că-i dă drumul acasă. M-am bucurat ştiind că dacă mege acasă află şi ai mei de mine. A doua zi am fost anunţaţi încă cinci inşi de la atelierul de tâmplărie să predăm uneltele şi să ne luăm hainele de la magazie. Eram sigur că o să ne dea drumul acasă, după spusele lui Mahau. Am fost adunaţi toţi într-o celulă, iar noaptea ne-au dus la gară şi ne-au îmbarcat în duba trenului. Eu cu Cormoiu nu am mai încăput în camera comună a dubei. Şeful de dubă ne-a spus că ne bagă într-o celulă cu condiţia să nu fugim. Având ceva bani la cantină, înainte de plecarea gardianului cu cantina, m-am dus să-mi dea ceva de aceşti bani. A spus că nu are nimic de mâncare, numai ţigări şi chibrite. Ce era să fac? Am luat ce mi-a dat. Când şeful de dubă ne-a pus condiţia să nu fumăm unde ne bagă pentru că are un om TBC-ist l-am întrebat pe Cormoiu ce facem. A răspuns că dacă e cineva bolnav de plămâni nu fumează. Când am intrat în celulă mare mi-a fost mirarea să dau de unul din prietenii mei, arestat odată cu mine la Făgăraş, Milea Samoilă din Ileni, care venea de la Gherla. Când m-a văzut a rămas ca traznit. Nu-i venea să creadă că sunt eu, aşa eram de prăpădit. Atunci eu am strigat: „Ce mă, nu mă mai cunoşti?” Iar el mi-a zis încet: „Mă, dar tu eşti? Vai dar ce prărădit mai eşti!” El, săracul, era bolnav de plămâni. La vreo doi ani i-au dat drumul acasă şi după puţin trimp a murit.

Am mers la Bucureşti, la centrul de triere Ghencea. De acolo la canal, la punctul Capul Midia. Aici mai erau şi alte categorii de deţinuţi: hoţi de drept comun şi alţii. Noi am fost băgaţi într-o baracă de la marginea lagărului, înconjurată cu încă o sârmă ghimpată (lagăr în lagăr), separat de ceilalţi. Comandantul lagărului era un învăţător. A venit la noi s-a uitat cu milă şi ne-a spus că nu poate face alceva pentru noi decât dacă avem bani ne poate aduce ţigări, lucru pe care l-a făcut, dar după cum am auzit mai târziu a ajuns şi el ca noi. Nu trebuia să aibă milă de duşmanii poporului.

Aici a fost groaznic! Aşa cum se spunea: viaţa pe care o duceam noi nu o poate reda nici cel mai fantezist romancier. Când mi s-a cominicat la Aiud să predau uneltele, convins fiind că voi pleca acasă, am dat toate hainele şi rufele la alţi oameni care erau de mai mult timp în puşcărie. Mi-am oprit numai hainele de pe mine: o cămaşă, pantaloni, căciulă, bocanci, o flanea şi o scurtă. Cu acestea am ajuns la Capul Midia la 1 decembrie 1945. În iarna aceea am lucrat la un terasament de cale ferată. Ne încărcau dimineaţa în basculante, care de multe ori erau pline cu apă şi noroi, şi eram obligaţi să stăm jos în apă şi zăpadă. Până ajungeam la locul de muncă eram uzi până la piele, tremuram de ne clănţăneau dinţii în gură de nu îi mai puteam opri. Într-una din zile eram pe terminate cu terasamentul şi ploua într-una. Era pe la ora unu după masă şi nu ne-a dat mâncarea până nu am gătat. În acest timp ploua ca cu găleata. Când am terminat eram uzi până la piele. Apa ieşea afară din bocanci. Era în luna decembrie. Fiindcă maşinile nu veneau decât seara după noi, ne-au dus la o baracă ce era pe câmp, chipurile să nu ne plouă. Capetele barăcii erau neînchise, pe jos era ud şi bătea un vânt rece. Am crezut că ziua nu se mai sfârşeste. Nu înţeleg cum de am scăpat cu zile. Altădată ne încărcau în maşini şi ne ţineau ceasuri întregi în vânt şi ninsoare, fiind obligaţi să stăm tot timpul gata de plecare.

A venit primăvara şi am început să facem terasament pentru decovil, pe unde avea să ducă pământul din canal, la descărcări. În ziua când să ne organizăm, am căutat să spun şefului de detaşament care ar fi un bun şef de echipă, fiindcă fusesem lucrător la CFR. Când am deschis gura mi-a spus: „Tu să taci!” Am încercat din nou să spun ce vreau şi iar mi-a zis: „Tu să taci!” Nu a fost destul. A doua zi m-a trimis la alt detaşament, la lopată aici era cu mult mai greu decât la calea ferată. Brigadierii erau la început numai hoţi, care dădeau în oameni cu ce apucau şi strigau cât îi ţinea gura să dea mai repede. Atât miliţienii cât şi brigadierii erau nişte brute.

Încă aproape trei ani cât am lucrat aici la canal nu a existat zi de de repaus. Nici un fel de sărbătoare. În acest timp am fost operat de două ori de infecţie la talpă. O dată m-a lăsat în baracă timp de trei zile, dar a doua oară m-a scos la lucru cu piciorul tăiat. Piciorul fiind umflat, nu am putut purta gheată, am învelit piciorul în zdrenţe. Aşa am lucrat, în dureri şi ger.

În acea primăvară au început să ne transporte cu trenul de la colonie pe şantier. Ne scotea noaptea de la ora patru afară din baracă şi ne ţinea în vânt şi frig până după ora şase, când venea trenul. Aici vântul bate vara cu praf şi nisip şi iarna cu zăpadă. Într-o iarnă eram bolnav. Dimineaţa la plecare am stat puţin jos în urma detaşamenului. Detaşamentul a ieşit şi când m-am ridicat, ieşea pe poartă. Imediat am făcut un semn brigadierului care conducea detaşamentul următor să mă treacă şi pe mine la număr în detaşamenul lui. Nu m-a trecut şi când am ajuns la poartă s-a observat că e unul în plus. Am fost opriţi imediat şi s-a întrebat care este peste număr. Am răspuns că eu şi sunt bolnav. Nici n-an terminat de spus şi am primit un pumn în piept, de la un sergent în termen din securitate, un oarecare Petrică de la Ploieşti. La prima lovitură nu am căzut, dar mi-a tot dat până am căzut. După el s-a luat şi un miliţian şi au început amândoi să dea cu cizmele, care pe unde au nimerit. Nu am crezut că mai rămîne ceva întreg din mine. Cele câteva mii de oameni plângeau, dar nu puteau spune nimic fiindcă la un singur murmur ar fi tras în ei. Căutau această ocazie. Am fost urcat în tren şi am plecat la lucru. M-am bucurat că nu mi-au rupt vreo mâna sau vreun picior. O bună bucată de timp am simţit durerile. Se vede treaba că ar fi dorit ca cu asemea ocazii să termine cât mai repede cu noi, fiindă atunci când ne adunau, câte o dată, comandantul spunea că numai aşa vom ajunge acasă, „în plic”.

O dată a început, pe lângă alte dureri, să mă doară piptul şi spatele. Am crezut că m-am îmbolnăvit de plămâni şi că am să mă curăţ. Am reuşit să ajung la infirmerie. M-am cântărit, aveam 49 de kg cu hainele de iarnă şi cu bocancii. Nu e greu de închipuit cum eram, având înălţimea de 1,75 m. Medicul mi-a spus că plămânii sun sănătoşi, dar că nu mai am muşchi, numai fibrele care mă dor atunci când lucrez. Am zis că poate are dreptate. Brigadierul, care era şi el de faţă, văzându-mă dezbrăcat, s-a îngrozit. Eram numai piele şi oase. Odată cu mine a fost la infirmerie şi Cosmoiu. Brigadierul pe care îl aveam acum era un învăţător. S-a gândit să facă ceva pentru noi. Pe Cosmoiu l-a dat la un mic atelier unde se făceau cozi la unelte. El scăpase pentru moment de moarte. Mie mi-a spus între patru ochi că are să mă pună omul cinci. Adică, la doi vagoneţi încarcă doi oameni, al cincilea curăţă linia şi locul din jurul vagoneţilor ca atunci când porneşte locomotiva să nu deraieze. A ţinut să precizeze că, aşa cum cere ordinul, se va repezi la mine, ţipând şi ameninţând, dar eu să nu dau mai tare că mă prăpădesc. Pe brigadier îl chema Ezechil şi se vedea un om de treabă. O bucată de timp a mers aşa, apoi a venit un alt brigadier, tot un învăţător, pe nume Bălan.

Cei pe care îi lăsasem la calea ferată erau îngrijoraţi că n-o mai duc mult. Când au avut de lucru mai mult au cerut să-şi aleagă din detaşamente oameni pricepuţi, cel puţin pentru câteva zile. Printre alţii m-au cerut şi pe mine. Acolo era mai uşor, dar peste câteva zile l-am întâlnit pe brigadierul Bălan care mi-a spus că mă ia de la calea ferată întrucât ceilalţi oameni ai lui fac gură. Mi-o făceau din invidie, nu se bucurau că am scăpat de lopată. Eu i-am spus că dacă vrea să aibă satisfacţia să mă vadă mort, nu are decât să mă ia. Acolo, eu nu o s-o duc mai mult de o lună. Vorbele mele l-au impresionat. I-au dat lacrimile şi mi-a spus că nu mă mai ia. „Du-te şi vezi-ţi de treabă”. Am rămas aici şi peste câtva timp am ajuns şef de echipă. Ne mai făcând efort mare am scăpat, deocamdată.

Ca şef de echipă la calea ferată, la întreţinere, aveam oamenii cei mai nevoiaşi, cei care nu puteau face faţă la lopată. Trebuia să le am grija, să le spun să se dea la o parte de pe linie, pentru că, fiind aşa de slăbiţi, le trebuia mult timp să se dea la o parte. Majoritatea aveau picioarele umflate din cauza lisei de hrană. Toţi aveau pe picioare răni care nu se mai vindecau. Noaptea nu puteam ţine udul, ne apucau cârceii la picioare, aşa că şi puţinul timp pentru odihnă nu-l aveam liniştit. Pe prici, în baracă, nu se putea dormi decât în dungă, fiind tare aglomeraţi. Pe faţă eram toţi plini de exeme, tot din lipsă de hrană. Eram aşa de hidoşi că ne speriam unii de alţii.

În toamna anului 1952 au adus la canal oameni care au fost luaţi de pe stradă în luna august, în haină, pantaloni şi pălărie. Le ziceam augustiştii. Noi, care fusesem hăituiţi de toate guvenele, eram mai căliţi, mai rezistenţi decât ei. Din primele zile când au venit, pe ei i-a luat frica şi deznădejdea, mai ales că în octombrie, când au ajuns aici, au început şi nişte ploi reci şi era ceaţă tot timpul. Noroiul era mare până la glezne de le rămâneau pantofii în el. Hainele le erau subţiri şi erau uzi până la piele. În cea mai mare parte erau oameni cu carte, neobişniuţi cu greutăţile ce le aduceau timpul ploilor de toamnă. Ei erau slabi hrăniţi, iar munca era grea. Mureau pe capete. Dimineaţa comandantul îl întreba pe doctor câţi au murit. Dacă spunea că au murit 7-8 nu era mulţumit şi îi zicea: „Când termini cu ei, doctore?” I se părea că trece prea mult timp până mor toţi.

Noi, legionarii, am avut noroc că eram mai solidari, ne ajutam unii pe alţii cum puteam. La Capul Midia, o parte dintre noi lucrau în colonie la diferite meseri: zidari, cizmai, zugravi, croitori şi bucătari. Aceştia aveau grijă sa facă rost de câte ceva de mâncare şi când veneam de la lucru, ne mai dădeau câte ceva, dar cu mare grijă fiincă dacă i-ar fi aflat i-ar fi dat la lopată. Eu eram tare prăpădit. Când cei care ne ajutau s-au consultat cui să se mai dea de mâncare ca să se mai poată menţine, unul dintre ei a zis că mie să nu mi se mai dea că şi aşa mor, mai bine să de li se dea la alţii care mai pot fi salvaţi. Mai târziu, când am mai prins aripi, unul dintre ei mi-a spus în glumă ce s-a discutat despre mine. Prietenul respectiv mi-a spus că el era sigur că nu am să mai scap. Am râs şi i-am mărturisit că şi eu gândeam la fel.

Între timp ni s-a dat câte o fişă cu care puteam lua câte ceva de la cantină. Ne aduna în ţarcul nostru şi aşteptam de multe ori ore întrgi şi dacă voia miliţianul ne ducea, dacă nu, ne da ordin să ne împrăştiem. Când ajungeam la cantină ne dădeau ţigări scumpe şi bomboane de rest, rar se întâmpla să îl treacă în fişe. Dacă obiectai ceva, vânzătorul te înjura, iar miliţianul te lua de piept şi te da afară.

Când eram şef de echipă la întreţinera căii ferate canal, printre oamenii din echipa de la Năvodari aveam şi doi avocaţi foşti SS-işti. Erau oameni tineri, dar atât de slăbiţi, încât atunci când erau la şantier, când suna masa ei erau plecaţi cu o oră înainte ca să poată ajunge odată cu ceilalţi la masă. Nu mergeau, doar târâiau picioarele. Până la locul de adunare pentru masă erau cam 2 km.

Când ajungeam cu echipa la şantier, o împărţeam în două echipe: jumătate o lăsam la încărcări, cu cei mai tari, iar cu cealaltă jumătate mergeam la descărcări unde eram mai puţin supravegheaţi şi ne mai puteam odihni. Eu, care venisem de la lopată unde fusesem pedepsit şi unde încărcasem la vagoneţi şase luni, de-abia mă mai ţineam pe picioare când am ajuns la CFR.

Cei doi SS-işti erau Amărăscu şi Zăican. În ehipa mea mai erau: Simion Lefter din Galaţi, profesor Arăndeanu din Piatra Neamţ şi Bratu Florea din Bucureşti, om mărunţel şi cumsecade care spunea că are trei licenţe. Pe ceilalţi nu îi mai ştiu. Când ajungeam la descărcări, puneam pe unul pe linie să observe dacă vine cineva iar ceilalţi ne ascundeam prin gropi şi ne odiheam. Cel care rămânea cu târnăcopul pe linie avea consemnul ca atunci când vede pe cineva venind dinspre încărcări, mai ales vreun miliţian, să strige „Nea Dan”. Atunci săream din gropi şi veneam cu toţii pe linie.

Într-o noapte pe line era de planton Bratu Flore. Nici nu am apucat să găsesc loc de odihnă şi Bratu strigă. „Nea Dane, hai repede că ăştea se omoară!” Am sărit repede şi m-am dus. I-am găsit pe cei doi SS-işti cu târnăcoapele ridicate, gata să se lovească în cap. Am sărit între ei şi am strigat: „Nu vă e ruşine, doi intelectuali ca voi să ajungeţi să vă ameninţaţi cu târnăcoapele şi să vină un ţăran ca mine să vă împace!” Natural că li s-a făcut ruşine şi au plecat unul într-o parte şi celălalt în alta. Lui Bratu i-am spus: „Du-te şi te culcă că cei doi nu mai au chef de somn.”

În anul 1952 când s-a făcut schimbarea banilor nouă nu ne-a scimbat nimic, i-am întrebuinţat ca hârtie igienică. Mai pe urmă au venit de două ori pâine şi telemea. Ne mutase la Năvodari am luat trei pâini. Am mâncat o dată două pâini, a două kg pâinea. Aş fi mâncat-o şi pe a treia dar mă gândeam să nu mor ca un caraghios. De pe urma celor două n-am avut nimic. Eram aşa de înfometaţi încât pe unde umblam mâncam şi iarbă, buruieni, nu scăpa nimic. S-au mâncat acolo câini, pisici, şerpi, poate şi şopârle. O dată un prieten mi-a spus că în seara respectivă să stau pe la uşa barăcii că i-a promis cineva că-i dă o căldare de mâncare şi că o să-mi dea şi mie din ea. Am stat o bucată de timp, apoi m-am gândit că poate fi printre barăci. L-am căutat şi l-am găsit când mai avea ca un castron de ciorbă. Mi-a zis: „Noroc că ai venit, că mâncam tot”. E lesne de închipuit cât eram de flămânzi. Flămânzi şi disperaţi.

O dată lucram la încărcături cu un prieten de pe lângă Galaţi, pe care îl chema Dănilă. Îmi plăcea de el, era un om harnic şi cumsecade. Încărcam amândoi vagonul repede şi mai stam câte un pic jos. În timpul acesta îl mai întrebam câte ceva. De la o vreme mi-a spus să-l las în pace. L-am întrebat dacă e supărat pe mine iar el mi-a mărturisit că nu crede că mai scăpăm de acolo. După o săptămână a înebunit. Au fost mulţi ca el. Pe mine Dumnezeu m-a întărit. Celor care mă întrebau dacă mai scăpăm le răspundeam că totul în lume are un capăt atât răul cât şi binele. Le-am spus la mulţi judecata lui Nastratin Hogea care a luat de la Sultan măgarul, ca să-l înveţe carte. A zis: „Până la anul sau moare Sultanul, sau crapă măgarul.” Şi s-a adeverit judecata lui Nastratin. După moartea lui Stalin, presiunea asupra noastră a scăzut. Ca după un an, din canalul, care credeam că ne va înghiţi pe toţi au rămas nişte gropi fără rost.

În vara anului 1953 eram în curte, gata aliniaţi să intram în canal. Auzim că încep toate locomotivele să fluiere fără întrerupere. Un fel de urlat. Ne gândeam şi ne întrebam unii pe alţii ce o fi. A trecut timpul de plecare şi noi eram tot în curte. A venit şi schimbul care lucra noaptea. Aceştia ne-au comunicat că s-a oprit lucrul la canal. Scăpasem de moarte.

În ultimul timp eram şef de echipă la liniile de 30 – 40 m în ecluză, pentru macarale. După câteva zile am început demontarea liniilor şi aducerea materialelor de pe canal şi scoaterea lor pe deal. În vara aceasta, într-una din zile, câţiva dintre noi am fost transportaţi la colonia Peninsula, unde am găsit mulţi făgărăşeni cunoscuţi. Printre alţii m-a căutat şi fostul prefect liberal Bârsan care făcuse percheziţie la mine acasă în 1938. A venit la mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Frate Ioane!” I-am răspuns: „E târziu, domnule prefect.”

De aici am plecat la Borzeşti, unde am lucrat la un detaşament care ridica un garaj mare şi a bătut fundaţia la două blocuri pe planul cărora scria ”Blocuri de intervenţie”. Eram întreţinuţi de societatea „Energo construcţii” care ne alimenta mult mai bine decât la canal. Aici m-am refăcut.

Am avut vorbitor. Au venit fiicele mele, Valerica şi Mărioara. La plecarea mea de acasă, Valerica era căsătorită, pe Mărioara o lăsasem de 12 ani, acum avea 18. Când am intrat în baraca aranjată pentru vorbitor, baracă ce era prevăzută cu un coridor format din două rânduri de sârmă cu ochiuri între care se pălimba un miliţian, am văzut că vine către mine o domnişoară. Am crezut că vine către altcineva şi am plecat mai departe. În acel moment a strigat: „Tată, nu mă mai cunoşti?” Imediat am văzut-o şi pe Valerica, pe care am recunoscut-o. Nu le mai văzusem de peste şase ani. M-am bucutat foarte mult. S-au bucurat şi ele că sunt sănătos. Apoi nu ne-am mai văzut vreme de doi ani.

Aici am lucrat până în iarnă când a căzut zăpada cât sârmele care înconjurau lagărul. Într-una din zile ne-au oprit de la lucru, ne-au băgat în domitoare şi ne-au dat numai zeamă de varză acră. În câteva săptămâni am ajuns să nu ne mai putem scula de pe prici. Când încercai să te ridici, ameţeai. Au urmat tot felul de verificări şi mutări. Pe unii i-au eliberat. Când am plecat de la Aiud şi am ajuns la Ghencea mi s-a comunicat că mai am o pedeapsă administrativă de doi ani. Când am fost dus de la canal la Borzeşti mi s-a comunicat că mi s-au mai dat cinci ani, ca să fie, să nu se gate. Am stat aici uitaţi, când la Oneşti, când la Borzeşti. Vara mai eram cam două sute de deţinuţi. Am fost aşezaţi în capătul unei barăci, în două dormitoare. Eram ca sardelele. Nu puteam sta decât în chiloţi, îngrămădiţi aproape unul peste altul. Împreună cu un prieten am găsit un pat cu etaj, aproape de uşă. Credeam că aici va fi mai bine, mai mult aer. Prietenul sta jos, iar eu la etaj. Când m-am urcat prima dată mi s-a făcut rău. M-am dat jos, am mers la spălător şi m-am spălat. M-am urcat din nou, dar iar mi s-a făcut rău şi m-am dat jos. M-am urcat a treia oară, dar când am vrut să mă dau jos mi-am pierdut cumoştinţa şi am căzut cu capul în jos pe ciment. Noroc că un cunoscut din Vaslui, Smeu, care dormea, a strigat: „Săriţi că moare nea Dan!” Au sărit toţi în sus. Eu nu mai respiram. Printre cei din baracă erau trei sau patru medici, dar în grabă nu ştiau ce să-mi facă. Atunci Sandu din Craiova, a strigat la ofiţerul de serviciu să aducă pe doctorul Niţă din Craiova, care era izolat undeva. Cât l-au adus, el m-a înţepat cu un ac în muşchiul de la burtă şi acesta a reacţionat. Doctorul a strigat la ofiţerul de serviciu să aducă o anumită injecţie, întrucât nu sunt mort. Mi-a adus injecţia de la infirmeria dreptului comun şi imediat ce mi-a administrat-o am răsuflat adânc şi m-am trezit. Plângeau toţi din jurul meu şi spuneau că au crezut că numă mai scol. Mi s-a făcut o gaură în cap pe care o s-o port cât voi trăi. Am fost dus la infirmerie unde am stat o lună de zile. Nu puteam sta cu capul pe pernă, dormeam răzimat de perete. După o lună m-am făcut mai bine şi am trecut în ţarcul unde erau politicii. Într-una din zile a venit medicul Oancea de la drept comun, că el care mă tratase, şi m-a întrebat cum mă mai simt. I-am spus că mă simt binişor. Cineva din cei de faţă i-a zis: „Dacă îl cunoşti pune-l la meniu cu TBC-iştii, să se mai refacă.” Doctorul mi-a promis că aşa va face, însă a doua zi am plecat cu duba la Braşov.

La securitate am fost introdus singur într-o celulă. Cât ce am intrat m-am lăsat pe pat şi am adormit. Din cauza zdruncinăturilor de pe autobuz mă durea grozav capul. Nu ştiu cât am dormit, dar la un moment dat am simţit că mă mişcă cineva. Când m-am trezit, lângă mine era un miliţian care mi-a zis că nu e voie să stau ziua pe pat, e voie doar seara după stingere. I-am răspuns că nu pot sta în picioare pentru că am avut un accident şi mă doare capul foarte tare. El a stăruit dar eu nu am vrut să mă scol. A plecat şi curând s-a întors cu medicul căruia i-am arătat gaura din cap şi i-am spus că după câteva zile, după ce mă lasă durerile de cap am să mă conformez dispoziţiei de a nu mai sta ziua în pat. Medicul i-a spus miliţianului să mă lase în pace.

Aici aveam să stau, cu întreruperi, când eram dus la penitenciarul Codlea, un an şi jumătate. La vreo două zile a început ancheta. Eram luat din celulă de un miliţian care îmi punea ochelari astupaţi şi mă conducea de braţ. Când trebuia să urcăm scări îmi spune: „Acum urcăm” şi când coboram, la fel îmi spunea. Tot timpul aveam impresia că o să mă lovesc de ceva. Aici nu era voie să vorbeşti decât în şoaptă. Mereu te muta dintr-o celulă într-alta, sau aducea pe altul peste tine. Cred că asta s-a întâmplat de sute de ori şi am întâlnit sute de indivizi care prin cuvinte meşteşugite căutau să afle lucruri în legătură cu trecutul şi cu intenţiile de viitor. O dată mi-au adus un evreu care era închis în legătură cu nişte state de plată false. Cât a stat cu mine n-a încetat să o strige pe Raşela, i se părea că aude cum o bate cineva. Am încercat să-l liniştesc şi cu bine şi cu rău, dar nu am reuşit. Altă dată au băgat un fost poliţist care avea epilepsie. S-a întâmplat de a căzut jos pe pământ şi şi-a rupt doi dinţi. Am stat cu un fost poliţist din Mediaş, pe nume Boleonca, care de câte ori venea de la anchetă era bătut rău şi plângea ca un copil. L-am întrebat cine îl anchetează şi de ce e acuzat. Mi-a spus că îl anchetează căpitanul Marton şi îl acuză că a bătut muncitori şi comunişti. El spunea că a bătut legionari şi ţigani. I-am zis că nu a observat că cel care îl bate e ţigan şi că-l bate pentru că el spune că i-a bătut neamul. Prin urmare să declare că a bătut legionari că pentru asta ar putea să i se dea o recompensă.

Am fost trecut în clădirea veche a securităţii, cea care fusese vila fostului ministru Popovici. Aici în pivniţă erau celule de un metru pe doi cu două paturi suprapuse. Deasupra uşii era o firidă care corespundea cu sala de unde venea lumina. Când ploua afară trecea apa de la burlan prin zid, fundaţia fiind de piatră intra în celulă şi de aici pe sală.

Am fost anchetat un an de zile de un locotenent de securitate căruia nu i-am putut afla numele. Deţinuţii spuneau că îl cheamă Rădulescu. Într-o zi, fiind întrebat de sute de ori acelaşi lucru am răspuns că să mă mai lase în pace că m-am săturat să mai răspund la aceleaşi întrebări de un an de zile. Mi-a răspuns că are să ma lase în pace o săptămână, urmând să meargă la Mândra şi să se documenteze acolo. I-am zis că nu mă interesează ce declară cei din sat, dar îl rog să se intereseze ce mai fac ai mei, dacă mai trăiesc şi sunt sănătoşi, că nu mai ştiu nimic de ei. După o săptămână, un miliţian m-a dus la el. Mi-a spus: „Am fost la Mândra.” I-am spus iar că nu mă interesează ce a spus satul, pentru că cine e om nu a avut ce spune rău despre mine, mă interesează ce face familia. Mi-a răspuns că a văzut de la Sfat trecând pe drum o femeie slăbuţă cu un băiat slăbuţ şi că cei de la Sfat i-au zis că sunt soţia şi băiatul meu, şi că mai am acasă o fată. Am înţeles că Mărioara era dată afară de la şcoală. A mai precizat că am un vecin scârbos care mă injură, dar că el i-a spus că nu îl interesează ce a avut cu mine, că să îi răspundă la ce îl întreabă. Era indignat pe el încât i-ar fi dat câteva palme. O dată, când am ieşit de la anchetă ofiţerul m-a întrebat dacă îmi place cu ochii legaţi, i-am răspuns că să încerce şi el să vadă cum e.

În timpul cât am stat la securitate de unul singur îmi era teamă să nu mă stric la cap. Când băga pe cineva cu mine îl întrebam dacă nu dau semne de nebunie. Sigur că au fost întrebaţi ce discută cu mine, aşa cum eram întrebat şi eu, şi s-a găsit unul, doi care au spus că sunt obsedat de grija de a nu mă deranja la creier. De la o vreme veneau miliţienii la vizetă şi spuneau: „Mă, tu parcă eşti nebun.” Alul: „Mă, parcă ai înebunit”. Le ziceam în gând ceva de mamă şi le întorceam spatele. Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute să trec cu bine şi acest hop.

După un an mi s-a schimbat anchetatorul. Motivul l-am aflat când mi-am văzut dosarul, îninte de proces. Dosarul întocmit de primul anchetator a fost respins de procuratură ca nefondat. Trebuia o altă anchetă care să găsească motive de condamnare. Acum aveau mai mulţi anchetatori care se schimbau. Câte o dată mă întreabu câte 3 – 4 deodată, sigur, pentru ca să mă încurce. O dată eram cu un locotenent în camera de anchetă şi a venit un căpitan despre care se ştia că bat, deşi în ultimul timp aflasem că nu mai are voie să bată. Era bătrân şi după figură se vedea că e ţigan unguresc. A intrat şi l-a întrebat pe locotenent cum merge. Anchetatorul a spus că nu vreau să declar nimic. Atunci căpitanul s-a îndreptat spre mine. Eu m-am ridicat de pe scaun şi am stat lângă perete cu scaunul lângă mine, în mâna dreaptă. Eram slab ca o umbră, dar mă gândeam că dacă se apropie de mine cu gândul să dea, să-l lovesc şi pe urmă nu are decât să mă omoare. Sigur că m-ar fi făcut praf. Mi-a spus să stau jos. Asta s-a repetat cam de cinci ori. Dacă a văzut că nu stau jos, m-a înjurat de mamă şi mi-a spus: „Ai să-mi cazi tu în mână.” Dar nu i-am căzut.

Acest timp de un an şi jumătate l-am făcut când la Braşov, când la Codlea, unde era depozitul securităţii. Plecaseră cei mai mulţi politici. Mai rămăseseră în celulă treisprezece inşi cărora li se da voie să scrie acasă, să primească pachet şi să aibă vorbitor. Când a venit directorul o dată la noi, l-am întrebat de ce nu-mi dă şi mie drept de scrisoare, pachet şi vorbitor. Mi-a răspuns că eu aşa am să mor, la care i-am zis că să moară el, că eu de ce să mor. S-a uiat urât şi a plecat. Altă dată au venit nişte procurori militari şi i-am întrebat ce e cu mine: la anchetă nu mă mai cheamă, la proces nu mă dduce şi nici acasă nu-mi dă drumul. Mi-a spus unul că mi-a văzut dosarul şi că sunt dat în judecată. Am întrebat de ce sunt învinuit şi mi-a zis că sunt încadrat în art. 193 aliniatul 4. De acest aliniat nu ştiam. După plecarea lor ne-am chibzuit cu toţii şi ţinând seama de întrebările din anchetă am ajuns la concluzia că trebuie să fie ceva în legătură cu faptul că am fost legionar şi că acest lucru constituie motiv de încadrare legală pentru a fi condamnat. Am făcut imediat cerere să fiu dus să-mi văd dosarul. Au mai făcut cerere şi alţii, dar numai mie mi s-a aprobat, eram singurul care aveam numai şase clase primare. Ceilalţi erau cu facultate. După aprobare am fosr luat cu duba ce mergea la tribunal şi împreună cu un miliţian am mers la grefa tribunalului militar unde mi s-a pus la dispoziţie dosarul care avea 64 de file. Le-am luat la rând şi nu am găsit nici un act compromiţător. Actul de acuzare spunea în concluzie că având în vedere că am avut rol conducător în mişcarea legionară, am contribuit la fascizarea ţării şi implicit la război contra popoarelor paşnice ale Uniunii Sovietice. Probe în dosar nu aveam. Doar declaraţiile unor oameni din sat care spuneau că „pare că” am fost legionar. Pentru a scăpa de condamnare am hotărât să mă pun pe poziţia de prieten al mişcării legionare. E de amintit faptul că în timpul anchetei unul dintre anchetatori mi-a arătat o copie bătută la maşină, în care eu înpreună cu alţi legionari am fi declarat în anul 1933 la postul de jandarmi Mândra că noi protestăm contra faptului că suntem persecutaţi, mai ales acum când comunismul ridică capul în ţara noastră. Acest lucru era pasibil de pedeapsă. Am negat şi i-am spus anchetatorului să aducă originalul dacă îl au şi să mă condamne. Anchetatorul a răspuns că dacă l-ar avea nu m-ar mai întreba pe mine. Aşteptam la Codlea ziua procesului. În ziua de 20 septembrie 1955 am fost dus la tribunal. Între timp unii care au fost cu mine au fost eliberaţi fără proces. Prin ei i-am trimis vorbă soţiei că voi avea proces dar să nu ia avocat.

În ziua procesului am fost dus de doi miliţieni în boxă şi mi s-a spus că nu am voie să vorbesc cu nimeni şi să nu mă uit înainte la judecător. Era multă lume şi cu toată restricţia am văzut pe soţia şi pe o parte din familie. După ce mi-a citit actul de acuzare, s-a ridicat un avocat care am văzut că vorbea în numele meu şi care a spus că pe baza actului de acuzare putem să ne judecăm. Preşedintele m-a întrebat dacă sunt de acord. I-am răspuns că putem să ne judecăm dar că nu recunosc nimic din actul de acuzare. Aici se vorbea de cruzimile fascismului şi de biata clasă muncitoare. Aceste lucruri mă înfuriau. Parcă eu nu eram muncitor şi parcă fusesem un criminal. Atunci preşedintele mi-a zis pe un ton aspru să spun eu ce am fost. Am arătat că am simpatizat mişcarea legionară încă din anul 1928, că atunci când echipele de studenţi şi muncitori veneau în sat în timpul alegerilor, veneau la mine şi eu le dam mâncare şi câte o dată şi bani ca să poată depune listele electorale la tribunal. Când s-a înfiinţat Garda de Fier am candidat şi eu ca să le fie listele complete. Am spus că am candidat în gruparea Corneliu Codreanu, Garda de Fier, şi după ce aceasta a fost desfiinţată şi a apărut Partidul Totul pentru Ţară sub conducerea generaluilui Cantacuzino Grănicerul, m-am înscris şi în acesta. Preşedintele s-a enervat. Nu-i convenea ca publicul să ştie lucrurile pe care ei le ascundeau şi mi-a făcut semn să tac. M-a întrebat: „Ai fost legionar?” mi-am dat imediat seama că totul depinde de răspunsul la această întrebare. Pentru că nu aveaunici o dovadă sigură, am răspuns: „Nu am fost, domnule.” Preşedintele s-a ridicat nemulţumit şi a dat ordin să fiu dus la celulă. În timpul când ieşeam din boxă, cumnatul, pe care nu-l văzusem, mi-a şoptit încet „Nene!” I-am răspuns. „Noroc, Vasile!” După ce am ieşit pe sală, miliţienii au început să strige la mine pentru că am vorbit şi m-au ameninţat. Atunci am început eu să strig că după opt ani de puşcărie nu au pentru ce mă condamna cu toate legile abuzive. Am înjurat de tot ce mi-a venit în gură. Au ieşit ofiţerii militari de prin birouri şi se uitau la mine şi sigur, judecau fiecare după sufletul şi inima lor. Erau pe sală soldaţi în termen de la securitate, care îmi făceau impresia că se uită cu simpatie. Pe sală erau trei sau patru miliţieni ce au tăbărât pe mine. Eu, slab şi prăpădit, am fost tras într-un colţ şi mi s-au pus cătuşele. Au căutat să mă liniştească, mi-au dat o ţigară şi m-au dezlegat. După câteva clipe mă mai calmasem. Am fost coborât la dubă şi dus la Codlea.

Când au auzit cum a decurs procesul, prietenii din Codlea m-au învinuit că nu am procedat bine. Că dacă recunoşteam luam 2 – 3 ani şi plecam acasă. Eu le-am spus că mai stau o lună, două, dar nu vreau să plec condamnat. Doctorul Cincora de la Deva m-a întrebat dacă nu mi-a fost frică că mă trăzneşte Dumnezeu când am spus că nu am fost legionar. I-am răspuns că cine crede că faţă de aceşti ticăloşi are obligaţia să fie cinstit, nu are decât să fie. Eu nu am nici o obligaţie faţă de ei, că de când au venit, numai rău au făcut. Acuzarea a pus printre martori şi pe dl. Virgil Mateiaş, fost prefect de Făgăraş. În depoziţia dată, dânsul a căutat să bagatelizeze aportul adus de mine Mişcării Legionare. Alţi patru martori din sat nu au mai recunoscut declaraţiile date la securitate. Au fost arestaţi şi ameninţaţi că vor fi băgaţi cu mine în celulă. Dar Ilie Zară a spus procurorului că n-are decât să-i închidă, că de-abia îi scoate din iarnă fiindcă grâul li l-a luat şi nu mai au ce mânca acasă. Procurorul s-a înfuriat şi a dat ordin soldaţilor din securitate să-i bage într-o cameră şi să-i încuie acolo. Soldaţii i-au încurajat, le-au spus să nu le fie frică, că au făcut şi cu alţii aşa dar pînă la urmă le-au dat drumul. Lui Ilie Chima procurorul i-a zis „porc bătrân”, iar el i-a răspuns că nu se ştie care e mai porc.

Termenul de judecată urma să fie în aceeaşi zi a lunii următoare. Cum primul termen fusese stabilit la 20 septembrie, aştaptam ca al doilea să fie la 20 octombrie, dat atunci nu am fost chemat. Am fost dus la judecată în 20 noiembrie. Preşedintele se schimbase şi era unul Cojocaru care văzuse la prima înfăţişare cum am fost legat şi scandalul pe care l-am făcut. M-a întrebat ceva şi i-am răspuns cam repezit. Dânsul mi-a zis „Dane, Dane!” şi mi-a făcut cu degetul. M-am gândit că ăsta poate fi un om cu gânduri bune şi i-am răspuns politicos. Şedinţa a decurs în linişte şi după ce s-a terminat, acuzarea a mai pus martori. Eu am cerut să fiu pus în libertate, întrucât am făcut destulă închisoare şi că în nici un caz nu voi fi condamnat la mai mulţi ani decât am făcut. Preşedintele a făcut semn procurorului şi acesta a spus că am dreptate, că cercetările s-au terminat şi că pot fi pus în libertate cu condiţia să mă prezint la data la care urma să se mai ţină judecată.

La 28 noiembrie am fost eliberat cu condiţia să trec pe la securitate. Seara m-au eliberat de la Codlea şi am stat în gară până a doua zi, când m-am dus la securitate ca să semnez o declaraţie că nu voi spune pe unde am fost şi pe cine am cunoscut prin închisori. Am tăcut până am ieşit de la ei.

Aşa, după opt ani am ajuns acasă unde mă aşteptau alte surprize. Lăsasem o gospodărie cu un grajd plin cu bivoliţe, altul cu cai, oi, porci, stupi, maşină de coasă, maşină de scos cartofi, maşină de semănat, separator de unt, cazan de fiert cartofi, patru care, poduri pline cu cereale. Nimic nu mai era. Ai mei erau flămânzi. Soţia spunea că cumpărau o pâine neagră şi mîncau trei inşi o singură dată. Soţia era bolnavă, fiica mea Mărioara, dată afară din Şcoala Tehnică, ginerele, Mon, care era ofiţer, dat afară din armată. Peste tot necazuri, din cauza mea, pentru că luptasem ca poporul român să fie un popor mândru şi de caracter. În curte nu mai era nici un animal, doar un câine, care curând, a murit şi el. Am întrebat-o pe Veta ce avem de mâncare, acum în pragul iernii, patru inşi. Mi-a spus că are nişte porumb în pod. Ne-am urcat amândoi în pod. Dacă era desfăcut de pe cocean, porumbul acela ar fi fost ca un sac de boabe, pe care dacă-l măcinai, jumătate ar fi fost pleavă. Între timp, după ce-i secătuise, statul le-a luat şi pământul,le-a mai lăsat un pic, cel mai rău şi mai departe, ne gunoit de când am plecat eu. HCM-ul prevedea că cel care nu mai poate suporta cotele şi impozitul să predea altora ce nu poate lucra şi să anunţe sfatul cui l-a dat ca să se ştie de la cine să se încaseze cotele şi impozitul. Cei de la sfat l-au luat şi au lăsat ce au vrut. Au luat pământul semănat şi l-au secerat ei. A fost un jaf ca în codru. Până a predat pământul, impozitul era de 15 000 (cinsprezecemii) lei. Cerealele au fost luate pe mai nimic, vagoanele de cartofi, peste trei sute kg de carne, lapte, ouă, la fel. Le-a mai rămas sufletul din ei. Cu asta i-am găsit. I-am spus soţiei că e bine că i-am găsit în viaţă, o vom lua de la capăt, Dumnezeu e bun şi vom reuşi, ne vom descurca. Am încercat în Făgăraş să caut un serviciu, cât de greu, numai să-mi scot familia din foame. Am făcut cereri la diferite instituţii, aş fi lucrat la dulgherie, zidărie, tâmpălărie, muncă la lopată, orice. Dar cum ajungeu cecrerile la birou erau respinse pe motiv că am fost deţinut, nu se ţinea cont de faptul că am fost achitat. Pe unde mă deceam întâlneam oameni care mă cunoşteau, dar toţi se fereau de mine. Eram lipsit şi am încercat să împrumut cate ceva de la rude şi prieteni, dar de-abia m-a împrumutat unul cu 100 lei. Altul cu doi poli (40 lei). M-am dus la şantierul de la Combinatul Chimic Făgăraş, să lucrez, orice. Mi-au spus că au nevoie de un geamgiu şi că îl plătesc cu 7 lei mp cu ochiuri de 15/15. Nu-mi convenea deoarece erau nişte clădiri fără uşi şi fără geamuri şi mă gândeam că am scăpat sănătos din puşcărie şi că o să dau ortul popii, aici, acasă. Am mers la fabrică şi am vorbit cu un oarecare Dan care era şef la oxigen. Acesta mi-a promis că peste două săptămâni mă pune magazionier. Omul nu ştia că eu nu aveam ce mânca, şi nu numai eu, eram patru persoane. Am plecat de la fabrică şi am venit la gară. Aici o echipă de muncitori lucrau la linie, la unghiul de întoarcere al locomotivelor. Şeful de echipă m-a întrebat ce caut pe acolo şi i-am spus că mă uit la oamenii aceeia cum lucrează. L-am întrebat cât câştigă oamenii aceeia pe zi şi mi-a răspuns că 16 lei pe zi. La întrebarea mea dacă mai au nevoie de oameni mi-a răspuns afirmativ şi a mai adăugat că pot să merg de a doua zi.

M-am prezentat la lucru. Picherul mă cunoştea şi a fost binevoitor cu mine. Când am primit banii, o sută şi ceva de lei, credeam că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Am luat 5 kg de ulei, mălai, pâine şi alte alimente şi m-am dus acasă. Le-am spus să mănânce fără cruţare că s-a terminat cu foamea. Între timp am primit cartela de pâine, pe care o aveau numai salariaţii, aşa că ne descurcm. Aveam şi datorii. Până nu am venit eu, soţia luase o jumătate de porc cu 1 000 lei, iar avocatului din Braşov îi promisese să îi dea 1 000 lei. Cum să îi dea ea pe toţi. Avocatul, care numai mă încurcase, mă ameninţa cu judecata. I-am scris să aibă răbdare că am luat servici şi am să-i dau câte 100 lei lunar, până mă scap. A acceptat. Cu socoteală şi cruţare, am scăpat de datorii. Ceva lemne avea soţia din toamnă. Între timp am fost pus cantonier la barieră la drumul spre Hurez. Peste un an am fost mutat la bariera Râuşor, mai aproape de casă.

Mai era o problemă pe care trebuia să o rezolv, Mărioara. Am încercat să-i găsesc un servici şi o gazdă să-şi continue şcoala ca să termine liceul. Dar nu am reuşit, cu toată alergătura mea. S-a căsătorit, cu actualul ginere, Gheorghe Opriş, preot. Am fost mulţumit, mai ales că familia lui îmi era cunoscută. Cu tatăl lui eram prieten vechi.

Tot acum a trebiut să-l dau pe Ionică la liceu. A fost cam greu pentru el. Autobuz la Făgăraş era numai pentru muncitorii de la fabrică.Mai mergea cu autobuzul muncitorilor şi mai da la şofer câte ceva. Când era de tură Comşa Ion, îl dădea jos. Când era el, băiatul nu se urca. Când era timpul frumos, se ducea cu bicicleta. Luasem o bicicletă veche şi cu unele reparaţii, ne făceam necazul. Fiindcă aveam acelaşi drum, de multe ori mergeam amândoi pe ea, pentru că eram amândoi uşurei. De la cantonul Râuşor se ducea el cu ea la liceu şi când se întorcea mi-o lăsa mie să vin acasă. Până seara mai lucram şi la câmp. Îmi luasem înapoi parte din pământ, dar până la urmă l-am înscris tot, 12 ha, la CAP.

Am intrat la CFR în ianuarie 1956 şi am stat până în septembrie 1958. Într-una din zile a venit picherul de la Şercaia, de care aparţineam, şi mi-a spus: „Dumneata să nu mai vii la lucru”. L-am întrebat de ce, dar nu mi-a răspuns. Ştiam că vreun binevoitor mă reclamase la partidul lor că eu, fost legionar, puteam câştiga o bucată de pâine muncind, şi asta nu se putea. Noi românii eram numai toleraţi în ţara asta în care au trăit moşii şi strămoşii noştri. Acum era a Anei Pauker, a lui Vasile Luca, Teohari Georgescu, Fazekaş şi alţii. Făcusem războiul, am scăpat ca prin minune de acolo, am dat cai, căruţă, hamuri, la admistiţiu, doi bivoli, doi porci, un cal şi acum alţii, mai ales golani, care nu au dat nimic, dispuneau de noi cum voiau. Am aflat mai târziu că mi-o făcuse un evreu care era instructor de partid la Toderiţa. Pe urmă am aflat că acesta a plecat în Pasestina, unde a fost pus muncitor la porci.

Între timp, pentru că mă aşteptam la zile negre, mi-am înciocălat o căruţă, mi-am făcut ceva unelte simple pentru plugărie. O parte din cele vechi le-am găsit prin sat. Am cumpărat un cal rău, după aceea altul, tot rău, şi aşa, cu destulă greutate am urnit plugul din loc. Când am venit din închisoare, căruţa de un cal era luată de unii din sat, pe motiv că au plătit cota pentru soţia mea. Deşi i-am dat în judecată pentru căruţă, până la urmă i-am lăsat, ca să nu zică că au rămas săraci duin cauza mea. Le-am lăsat carul fiindcă mă bazam pe priceperea şi puterea mea de muncă şi eram sigur că o să mă descurc.

Prin 1961, Valerica cu Mon, la Bucureşti fiind, au găsit o casă de vânzare şi ar fi vrut să o cumpere. Nu aveau bani întrucât ginerele meu, după ce l-au dat afară din armată s-a apucat de politehnică şi aveau doi copii. Era greu şi de ei. Am încercat să împrumut de la cineva care ştiam că are bani la CEC, cu condiţia să le dau o dobândă mai mare decât la CEC. În situaţia în care eram nu aveau încredere că voi fi în stare să le restitui banii. Am făcut tot felul de socoteli, am intrat dator la bancă, am împrumutat de la cineva şi până la urmă am luat casa. Aveam cote apăsătoare, datorii, soţia fiind bolnavă a trebuit să iau şi servitoare, dar speram că într-un an, doi mă pun pe picioare.

Un singur om m-a ajutat după ce am venit din închisoare, Alexandru Cocan (Vetu). Am împrumutat de la el de două ori câte 1 500 lei cu care am putut să mă urnesc din loc. Prima dată am cumpărat un cal şi a doua oară am ajutat-o pe Valerica să-şi cumpere casa din Bucureşti. Banii i-am dat înapoi fără nici o dobândă. Eu i-am ajutat înainte pe destui, dar când am venit din închisoare şi acasă nu am găsit decât pereţii, soţia bolnavă, numai o umbră, Mărioara dată afară din şcoală, ginerele Mon dat afară din armată, eu abia cu sufletul în oase, nimeni nu credea că mă voi mai reface.

Dar mai trebuia să vină altă pacoste. În iarna din 1961/1962 au început să vină tot felul de agenţi şi delegaţi care căutau să ne convingă să facem colectiv. Un început de colectiv, adică o asociaţie, aveam din anul 1961, dar acum era vorba să dăm tot la grămadă şi să lucrăm cu toţii la un loc. Ştiam că era numai o formă de a justifica forţarea de a te înscrie. Soţia era tot bolnavă şi dânsa a stăruit să mă înscriu, ca să nu mai vină toată iarna agenţii să mă bată la cap. Veneau şi câte 10, 15 inşi şi te zăpăceau la cap cu poveşti şi cu asigurarea că va fi bine, că nu mai trebuie plătit impozit. Dar şi acum când scriu aceste rânduri îl plătesc şi deşi nu mai am pământ, impozitul este mai mare ca în anul 1938 când aveam venite de până la 80 000 – 100 000 lei. Eu, care fusesem în Rusia şi văzusem sărăcia şi mizeria care erau acolo îmi dădeam seama de ce însemnează colectivul, dar tăceam, fiindcă mă ameninţau. Mă făceau atent că am copil la şcoală şi or să facă rapot că sunt contra regimului. Băiatul, care era la facultate, mi-a spus că şi ei au fost atenţionaţi să caute să-şi convingă părinţii să se înscrie în colectiv. La fel zicea şi ginerele de la Bucureşti.

În primăvara anului 1962 m-am înscris în Gospodăria Colectivă şi am îneput lucrul împreună. S-a semănat orzul şi unde locul a fost grăpat rău, orzul a rămas afară, neacoperit. Nu aveam obiceiul să mă duc să casc gura la colectiv şi din cauză că nu am fost de faţă au dat vina pe mine şi pe un vecin, care la fel nu a fost prezent când s-a discutat problema aceasta. Când ne-a spus brigadierul, noi am protestat. Ne-a zis că dacă nu mergem să grăpăm a doua oară poate să ni se întâmple ceva rău, deşi acest lucru era gratuit. Am început să mă gândesc că aşa o să trag toată viaţa. În fiecare zi nervii îmi erau puşi la încercare. Soţia nu lucra, şi fiindcă ea nu lucrase încă de când eram particulari ar fi trebuit să-i dea 15 ari de pământ, aşa prevedea regulamentul şi aşa ne-au spus cei care ne luaseră declaraţia de intrare în colectiv. Se cuvenea ca cei care sunt inapţi de lucru sau bătrâni, şi au predat pământ, să primească lotul de 15 ari şi alte ajutoare în cereale şi bani. Am făcut cerere scrisă, cu certificat medical, dar nu s-au îndurat cel puţin să răspundă.

A venit timpul să mergem la săpat. Într-o dimineaţa a venit la mine şeful de echipă şi mi-a spus că a fost la vecini, dar nu erau sculaţi. M-a rugat ca atunci când se scoală să mă duc şi să le spun că în ziua respectivă vor merge cu mine cu carul, în luncă, să săpăm porumbul. Eu să-l sap cu maşina şi ei, cu sapele. M-am dus la vecinul din dreapta, unde bărbatul era bolnav, şi le-am spus ce a zis şeful de echipă. Femeia a început să strige că şeful de echipă nu ştie că ea are casă, că ştie ea de ce nu vine şi multe altele. Ea a ieşit în uliţă după mine şi striga şi dădea din mâini. I-am spus să nu mai strige că o mai vede cineva şi crede că avem ceva împreună. Am mers la vecinul din stânga. Aici femeia de abia se sulase şi a început să vocifereze că bărbatul ei încă n-a mîncat, că trebuie să stau să facă de mâncare şi să mănânce. Apoi au venit alte lucrări. De exemplu la coasă, unii fiind mai tineri şi alţii mai bătrâni, i-am surprins o dată pe cei tineri sfătuindu-se că ar fi mai bine să se separe de noi, fiindcă ei lucrează mai mult şi de ce să lucreze pentru alţii. Astfel, în fiecare zi eram supus la enervări. Dacă ar fi fost vorba să le suport un an, doi, trei, a mai fi mers, dar când mă gândeam că asta va dura cât va fi regimul comunist, mă apuca groaza. Deşi era dispoziţie ca la nici o intreprindere să nu fie angajaţi colectivişti, i-am spus soţiei că eu trebuia să plec undeva, mai ales că eu trebuia să fac faţă singur la întreţinerea mea, a soţiei şi a băiatului care era la faculatate. Soţia era mai mult în spital şi, colectivişti fiind, trebuia să plătesc spitalul jumătate. Cu băiatul cheltuiam 5 – 6 000 lei anual din cauză că aveam, ziceau ei, venit cu care trebuia să-l întreţin la şcoală. Până la 13 august, când am plecat de la colectiv, primeam 550 lei şi toamna se apropia. Nu mă gândeam la haine, încălţăminte. În primul rând era spitalul, medicamentele şi facultatea. Am încercat din nou în Făgăraş pe la prieteni, poate voi reuşi măcar acum să intru în vreun servici, dar nu am făcut nimic. Într-una din zile veneam din oraş şi m-am gândit să încerc la ferma care era la 1 km de Făgăraş, spre Mândra. I-am spus portarului să-l cheme pe feciorul unui prieten, Marcu, care era brigadier acolo. Marcu a venit la poartă şi l-am întrebat de un serviciu. El, care cum am spus, mă cunoştea, mi-a răspuns că ei au numai lucru greu şi murdar, în orice caz, nu era de mine. I-am explicat că eu am nevoie de bani şi nu mă speriu de muncă, ori cât de grea. Mi-a spus că dacă aşa stă treaba pot merge de a doua zi, că au nevoie de oameni. Seara, m-am dus la şeful de echipă, care era o rudenie, şi i-am spus ce am de gând: am să mai trimit în locul meu băiatul, până pleacă la facultate, dar până vor observa alţii lipsa mea, el să nu zică nimica. A doua zi am plecat la fermă, unde m-a repartizat la uscat fân. Asta am făcut în fiecare zi. Am început lucrul la fermă în 13 august şi nu s-a observat nimic la colectiv până la sfîrşitul lui octombrie. Între timp ferma a început să aducă de la secţia Şoarş, sfeclă, pe care o descărca pe câmp, la intrarea în curtea fermei. Nu aveau om care să organizeze însilozarea. Inginerul şef m-a întrebat dacă nu cumva mă pricep eu. I-am răspuns afirmativ, deşi în viaţa mea nu mai făcusem aşa ceva, întrucât noi sfecla furajeră şi cartofii îi depozitam pe iarnă în pivniţă. În timpul cât am săpat silozurile şi am depozitat sfecla, a venit pe acolo inginerul şef, i-am povestit necazul care m-a adus la fermă şi i-am cerut să fiu angajat permanent. Mi-a promis, mi-a dat o căruţă la zootehnie, unde era ingineră doamna Tomescu, soţia directorului. Au fost zile foarte grele, mai ales iarna,dar greutăţile au fost compendsate de faptul că doamna ingineră era o femeie cu mult tact şi îmţelegere. În cei trei ani cât am lucrat la dânsa, nu am auzit-o să ridice vreodată vocea, deşi probleme erau destule. Am admirat-o cum se putea stăpâni.

În anul 1963 mi-a murit soţia. Nu m-am aşteptat fiindcă nu mă puteam împăca cu lipsa ei şi nu puteam accepta acest lucru pentru că ţineam foarte mult la ea. Observam că e tot mai obosită pe zi ce trece, dar fiindcă nu avea dureri, tot spream să se facă bine. Speram, mai ales că lua în fiecare zi medicamente pentru întărirea inimii. Suferea de insuficienţă cardiacă. În toamna anului 1963, când a plecat Ionică la facultate, am mers împreună în camera ei şi am stat toţi trei de vorbă. I-am spus atunci să se îgrijească bine că peste doi ani termină Ionică facultatea, o să se căsătorească şi o să avem nepoţi şi de la el şi o să ne bucurăm cu toţii. Era optimistă. I-a spus băiatului să se ducă fără grijă, că se simte bine şi că nu e bolnavă de moarte. Ca măsură de prevedere am chemat pe Mărioara să vină acasă să mai stea cu ea. Mereu spunea: „Mă Ioane, scurtă mi-a fost viaţa.” Asta repeta foarte des. Când veneam de la serviciu era tot timpul lângă mine, până mâncam şi la treabă. Îmi spunea întâmplări de-ale ei din timpul lipsei mele când am fost pe front şi la închisoare. Sigur, numai necazuri. Cât de greu se descurca cu cotele mari, mai mari decât ceea ce producea pământul. Lor nu le rămânea nici de mâncare. Impozitul era de 15 000 lei, după stabilizare. Într-un timp nici nu ştia cât are de plată. Azi i se spunea că mai are de plată o anumită sumă, după ce o plătea, veneau şi spuneau că mai e de plată o sumă mare. Ca să se poată face o comparaţie, salarul meu de la CFR era de 400 lei lunar. Cum a putut face faţă nu înţeleg, fiindcă recolta o da cotă, plus peste trei sute kg cota de carne şi lapte. Cred că atunci când ţara era ocupată de turci nu a fost jaful mai mare ca atunci când eram aliaţi cu ruşii. A vândut mereu vite, căruţe, maşini agricole. Când am venit acsă, aşa cum am mai spus, mai aveam un căţel, care a murit şi el la o lună de zile. Toate acestea i-au scurtat viaţa şi numai moartea mă face să uit tot ce a suferit de la toţi neisprăviţii. Undeva am citit că în vreme de ocupaţie străină oamenii de nimic se ridică la suprafaţă ca gunoaiele deasupra apei. Aşa a fost şi în acele vremuri. Pe lângă toate acestea au vrut să o dea şi afară din casă. I-au pus în vedere, în scris, să plece undeva, cu copii cu tot. Norocul a fost că cineva a fătuit-o să se ducă la Procuratură. Spunea oftând, cum era de bolnavă şi s-a dus pe jos până la Făgăraş. Cînd a ajuns s-a lăsat jos pe scări la Procuratură, că nu mai putea de oboseală. Un om de servici a întrebat-o ce caută acolo. După ce i-a spus, omul a plecat şi a venit peste câtva timp spunându-i că o cheamă procurorul. Cine a fost şi cum îl chema pe acest procuror, soţia nu ştia, dar mereu se ruga să-i porte Dumnezeu de grijă. Spunea că a fost foarte atent cu ea. A ascultat-o şi i-a vorbit cum nu îi mai vorbise nimeni de când mă arestase pe mine. După ce i-a arătat cum e ameninţată în fiecare zi să iasă afară din casa ei, procurorul i-a spus să ştepte puţin afară. După câtva timp a chemat-o din nou şi i-a spus să meargă liniştitî acasă că nu o va mai supăra nimeni şi să se îngrijească şi să se facă sănătoasă. Când îmi aduc aminte prin ce a trebuit să treacă în lipsa mea, mă gândesc că, neîndoielnic, lumea din vremea aceea îşi pierduse capul, cum spune Sfânta Scriptură, era domnia lui satana. Mă gândesc ce aveau cu ea. Nu batjocorea pe nimeni pentru că nu avea acest obicei. Eu de asemenea respectasem pe toată lumea.

În ziua când a murit, m-am sculat de dimineaţă să merg la fermă, la servici. Am intrat în camera ei şi am întrebat-o cum se simte. Mi-a spus că bine, dar că îi e cam frig şi să o acopăr mai bine. Am tras plapuma bine pe ea şi am acopert-o şi cu cojocul ce era la îndemână. Am întrebat-o dacă dorea să-i mai cumpăr nişte unt fiindcă se terminase. Mi-a răspuns să cumpăr, după care i-am spus „Doamne ajută!” Mi-a răspuns şi ea cu aceeaşi formulă şi am plecat fără grijă. Pe la ora patru (16) a venit cineva de la telefon şi mi-a spus că sunt chemat acasă fiindcă a murit soţia. Vestea aceasta a venit ca un trăznet. Nu mai ştiam pe unde merg. Am plecat întâi la Făgăraş şi am telefonat la cei doi copii de la Bucureşti, să vină acasă. Nu-mi venea să cred, făra ea mă simţeam aşa de singur pe lumea asta.

Toate încercările suferite până acum, război, puşcărie, nu au reuşit să-mi provoace atâta durere ca moartea ei. De acum înainte când voi veni de la servici nu voi mai avea cui să-i mai spun o glumă şi să mai aibă cine răspunde cu un zâmbet de bunătate ca al ei. Am înmormântat-o. A fost o zi geroasă. Au fost copii toţi, cu gineri şi nepoţi. De atunci, de câte ori ne întâlnim, o pomenim cu mare respect şi durere că nu mai e printre noi. Eu mereu o visez şi cred că nu o voi uita niciodată. A fost o soţie şi o mamă bună şi înţelegătoare pentru toţi. Pentru ea era o mare satisfacţie când ne putea face o bucurie. De câte ori mă duc la biserică, aprind o lumânare la mormântul care adăposteşte rămăşiţele ei, ale părinţilor mei şi ale fetiţei Laurenţia, care ne-a murit la vârsta de patru ani şi jumătate, când eram închis în lagărul de la Vaslui.

Din anul 1956, după concediu, din luna septembrie am ocupat serviciul de morar la fermă până în anul 1967 când m-am pensionat. M-am pensionat întrucât directorul a fost dat la ziar pentru că nu a instalat la timp o moară nouă care sta afară în ploaie, şi m-a bănuit că eu l-am dat la ziar. Eu îi spusesem că nu eu am făcut-o. Din răzbunare a desfiinţat postul de morar urmând, după părerea lui, să merg la câmp întrucât în alt loc nu are unde să-mi dea servici.

La pensionare am făcut cerere la Tribunalul Militar pentru sentinţa de achitare, spre a-mi fi socotiţi la pensie anii munciţi în puşcărie. În zadar am făcut memoriu, în acest sens, şi la Preşedenţia Consiliului de Stat căci răspunsul primit spunea că întrucât atunci când m-au arestat nu eram în câmpl muncii, nu pot beneficia de pensie. Eu ceream pensie pentru aceşti opt ani pentru că lucrasem tot timpul şi nu ceream plata salariului pentru această muncă.

Deşi soţia nu mai lucra de câţiva ani înainte de a se înscrie în colectiv pe motiv de boală, nu a primit nici lot individual şi nici ajutor de boală. La fel, mie nu mi s-a dat la Gospodăria Colectivă nici lotul, nici pensia de bătrâneţe pe care le-am cerut pentru pământul, uneltele şi vitele pe care le-am predat la înscrierea în colectiv. Şi asta se numeşte dreptate socială.

După pensionare am mai lucrat pe ici pe colo, întrucât cu cele câteva sute pensie, mă descurcam greu...

Ce-au mai păţit copiii vor mai scrie şi ei la timpul lor.

O să închei cu ceea de ştim în legătură cu părinţii.

Tata a fost cel mai mic dintre fraţi.

Iacob a fost cel mai mare. A fost căsătorit la Mogoş unde stă Ilarie Florea (către colectiv). Acesta a murit şi a rămas un fecior care s-a căsătorit cu Alexandrina din Şinca Veche. Acesta a murit pe front în primul război mondial şi i-a rămas un fecior care s-a căsătorit cu Maria din Berivoi. A murit şi el şi i-au rămas doi feciori, Viorel şi Dorel, care trăiesc.

Marta a fost căsătorită la Becu, tot către colectiv. A murit de tânără, fără copii.

Vasile a avut şase copii: Ion, Neculae, Măriuţa, Gheorghe, Ilie şi Firica. Dintre toţi mai trăiesc Măriuţa şi Firica.

Tata spunea că bunicul, pe care îl chema tot Ion ca pe tata, era un om bun, că lucra în câmp cu două vaci pe care le mâna tata la plug cu carul.

Când s-a mai ridicat, tata a plecat peste munte la Bucureşti, unde a fost rândaş (îngrijitor la cai) la un depozit de vinuri. Spunea că în fiecare sâmbătă mergea cu gabrioleta de aduna banii de la cârciumari. Aduna banii cu sacul.

A venit acasă şi a făcut armata la honvezi unde era comandă ungurească. Când a fost chemat la manevră s-a împuşcat moştenitorul tronului austro-ungar, Rudolf. Spunea tata că se vorbea între soldaţi că o dată, la o petrecere, Rudolf a avut o discuţie cu feciorul unui bancher evreu şi acesta i-a spus la un moment dat că de ce mai face pe grozavul că împăratul îi e dator tatălui său. Atunci Rudolf a scos pistolul şi l-a împuşcat pe evreu. Când a auzit împăratul a spus că legea e moarte pentru moarte. Rudolf s-a împuşcat singur. Aşa spunea tata.

Bunicul, zicea tata, avea o casă mică de lemn, acoperită cu paie şi mai încolo avea o şură de bârne, acoperită tot cu paie, şi sub şură ava un grajd şi mai încolo avea o cocină, către vecini. Şura a stricat-o în 1912 când a făcut alta de zid, acoperită cu ţigle. Casa acoperită cu paie a stricat-o şi a făcut alta în 1896, pe care am stricat-o eu şi în 1934 am făcut-o pe cea care este asăzi. Grajdiurile le făcusem în 1926, după ce am venit din armată. Tata s-a născut în 1865 şi a murit în anul 1940 la etatea de 75 ani.

Mama, pe care nu am găsit-o înregistrată nicăieri, spunea că era de o dată cu Ionu Ţichii, pe care l-am întrebat şi mi-a spus că era născut în 1870. Mama a murit în 1950 când eu eram în puşcărie la Aiud, deci a murit la etatea de 80 de ani. Dânsa a fost născută Taflan de la Nicodin, unde stă acum Vlaicu. Ei au fost cinci fraţi: Ion, Sofia, Gheorghe; Maria – mama – şi Marta. Unchiul Ion şi mătuşa Sofia erau căsătoriţi când le-au murit părinţii. Ei îşi luaseră partea din averea părintească şi fiindcă părinţii lor erau datori, li s-a vândut averea rămasă şi cei trei copii mai mici nu au rămas cu nimic. Pe mama a luat-o sora ei Sofia ca servitoare, Gheorghe şi Maria au plecat la Bucureşti. De acolo Gheorgehe a plecat în America, de unde a venit bătrân. Marta s-a căsătorit în Bucureşti cu un boier bătrân şi după ce a murit boierul s-a măritat cu un mecanic de locomotivă, Lambu, pe care l-am cunoscut şi eu. Casa în care stăteau în Bucureşti o avea mătuşa de la primul bărbat şi era în Calea Dorobanţi. Am văzut şi eu o fotografie cu ea. Era o casă frumoasă, trasă mai în curte, cu poartă şi grilaj de fier la stradă. Mama s-a căsătorit cu tata prin anul 1891. Sora ei i-a dat mamii ca zestre un loc arabil (pe Gropilă) cam de 50 de ari şi o livadă de fânaţ. Amândouă au împreună ca un hectar arabil şi fânaţ.

Au muncit în parte (în dijmă 50%) pe la cei care aveau pământ mai mult şi pe la ferma Şercaia şi mai luau şi pământ în arendă. Ferma însămânţa porumb, pe care ei îl săpau, îl desfăceau de foi şi îl duceau la coşar. Fânaţul îl coseau, uscau fânul şi îl duceau la fermă. După ce m-am căsătorit, şi după ce am mai cumpărat pământ am ajuns la 12 hectare. Ne ajungea pentru noi. Aveam de toate din belşug dar a trebuit să vină colectivizarea care a pus capăt la toate. Părinţii muriseră şi nu au mai apucat să vadă cum munca lor de o viaţă întreagă a fost luată pe nimic...